Ajungerea la putere în țara noastră, la 6 martie 1945, a primului guvern politic de orientare prosovietică, a atras ample mutaţii şi în domeniul organizării administrativ-teritoriale.
Această organizare, extrem de centralizată, se dovedea utilă pentru înăbuşirea oricărei forme de rezistenţă politică venită din partea reprezentanţilor vechilor partide, dar şi pentru impunerea la nivelul populaţiei a unor măsuri politice nepopulare.
Reorganizarea din 1950, cu modificări în 1956, având ca sursă de inspiraţie modelul sovietic, avea atât rațiune politico-ideologică, înlocuirea vechii administraţii şi exercitarea unui control sporit, cât şi economică, împărţirea teritorială fiind necesară realizării colectivizării sau planificării.
Modificarea din 1950 a presupus introducerea pentru prima dată de structuri noi, diferite de caracteristicile teritoriale şi istorice tradiţionale ale statului, copie a unităţilor administrativ-teritoriale existente pe teritoriul URSS, respectiv regiunile şi raioanele.
Astfel de reforme administrative au existat în (Polonia – 1946; Bulgaria – 1947; Ungaria, Cehoslovacia şi Albania – 1949; România şi Iugoslavia – 1950), scrie Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).
Primul pas către o nouă reformă administrativă a fost făcut la 15 ianuarie 1949 prin adoptarea legii 17 destinate reglementării statutului unităţilor administrative şi pregătirii unei noi organizări administrativ-teritoriale.
Scopul declarat al acestui demers viza îmbunătăţirea bazei economice a unităţilor administrativ-teritoriale pentru implementarea la nivel local, a economiei planificate, scriu acad. Dan Bălteanu și conf. Dr. Radu Săgeată în lucrarea ”Organizarea administrativ teritorială a României. Evoluție. Propuneri de optimizare”.
În directivele cuprinse în Hotărârea comună a Comitetului Central al PCR şi a Consiliului de Miniştri din 23 iulie 1950 au fost enunţate „principiile călăuzitoare privind efectuarea organizării teritoriale” pentru a corespunde „cerinţelor locale şi sarcinilor pe care puterea de stat locală era chemată să le îndeplinească”.
Era astfel consfinţită, la nivel guvernamental, subordonarea politică a structurilor administrativ-teritoriale.
Aceste principii generale aveau să-şi găsească concretizarea la nivel teritorial, prin adoptarea Legii 5 din 8 septembrie 1950, prin care teritoriul României era organizat în 28 regiuni organizate, după modelul organizării administrativ-teritoriale sovietice, în 177 raioane şi 4.052 comune.
Acestea nu mai erau delimitate după criteriul specificităţii geografice şi istorice, ca în 1929, ci pe criteriul „complexităţii social-economice”, fiind considerate „unităţi administrative pe care se sprijineau direct organele centrale de stat în înfăptuirea politicii partidului şi statului”.
În cadrul noii organizări, între anii 1950-1952, se distinge Regiunea Stalin, (ca diviziune administrativ-teritorială situată în centrul Republicii Populare Române), devenită, în 1960, regiunea Brașov.
Regiunea Stalin a cuprins următoarele raioane:
1950–1952: Ciuc, Odorhei, Racoș, Stalin, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc.
1952–1960: Agnita, Codlea, Făgăraș, Mediaș, Rupea, Sibiu, Sighișoara, Târnăveni, plus orașele de subordonare regională Mediaș, Sibiu și Orașul Stalin (Brașov).
Directivele Hotărârii comune a Comitetului Central al PCR şi a Consiliului de Miniştri din 23 iulie 1950 sunt bazate pe „principiile călăuzitoare privind efectuarea organizării teritoriale” care trebuia armonizată cu „cerinţele locale şi sarcinile pe care puterea de stat locală era chemată să le îndeplinească”.
Astfel, la nivel guvernamental, are loc subordonarea politică a structurilor administrativ-teritoriale, acestea nemafiind delimitate, ca în 1929, după criteriul specificităţii geografice şi istorice, ci pe criteriul „complexităţii social-economice”, ca „unităţi administrative pe care se sprijineau direct organele centrale de stat în înfăptuirea politicii partidului şi statului”.
După retragerea trupelor sovietice din România în 1958, ca urmare a politicii duse de Gheorghe Gheorghiu-Dej de reorientare către valorile naţionale, vechile denumiri româneşti au reapărut pe harta administrativă a ţării.
Se trecea astfel de la etapa comunismului sovietic, caracterizat prin uniformitate stalinistă şi respingerea trecutului datorită caracterului său „burghez”, la etapa comunismului naţionalist, în care trecutul era respectat datorită încărcăturii sale naţionale, respingându-se modelul cultural ruso-sovietic, de inspiraţie stalinistă.
Tot în 1958 a fost organizat litoralul de interes balnear al Mării Negre într-o singură unitate administrativ-teritorială cu rang de regiune. Aceasta era coordonată de Constanţa şi avea în componenţă oraşele Eforie Sud, Techirghiol şi Mangalia şi comunele Agigea, Ovidiu şi Năvodari.
După alţi doi ani, la sfârşitul anului 1960, a avut loc o nouă reformă administrativă prin care a fost modificată structura şi configuraţia celor 16 regiuni, ca urmare a desfiinţării sau trecerii unor raioane de la o regiune la alta.
