Cu perseverența-i cunoscută, cu uriașa sa putere de muncă, istoricul a rezolvat aceste spinoase probleme în termen de un an.
Astfel, pentru prima dată, în bugetul Ministerului Instrucțiunii Publice erau înscrise, la articolul 17, sume destinate burselor pentru Școlile românești de la Paris și Roma în valoare totală de 96.000 lei.
Găsirea banilor necesari pentru toate celelalte cheltuieli, dar mai ales a sediului a fost o sarcină foarte dificilă pentru N. Iorga care, ca și în cazul Casei Române de la Veneția, s-a dovedit a fi nu numai un mare patriot și dascăl, dar și un excelent manager!
Fontenay-aux-Roses
Cu cei 125.000 de franci dați de Ministerul de Finanțe, condus în acel moment de Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga a cumpărat un imobil în pitoreasca localitate Fontenay-aux-Roses, situată la 5 km de Parisul epocii.
Titulatura noii instituții a fost aceea de École Roumaine en France, fiind inaugurată pe 1 iulie 1922.
Unul dintre membrii Școlii Române din Franța, Vasile Băncilă, descrie foarte plastic activitatea lui N. Iorga, în calitate de director al acesteia: „Când venea la Paris, umbla cu tramvaiul și autobuzul ca și noi, elevii săi de la Fontenay.
În două săptămâni cât stătea de obicei în Franța, în timpul iernii, scria două cărți: una cu prelegerile de la Sorbona, pe care le ținea după amiaza și le scria a doua zi dimineața, alta cu conferințele libere, de sinteză, pe care le ținea seara, în oraș, la instituțiile unde era invitat.
Iar pentru fiecare prelegere la Universitate nu avea decât două ore de pregătire: atunci venea la Bibliothèque Nationale, unde găsea zecile de tomuri vechi pe care noi, membrii Școlii, i le scoteam între timp, le citea în grabă, spectral, cu o voluptate aproape mitologică, lua note în timp ce citea, dar nu se uita la ce scrie, și apoi, cu teancul de fișe astfel făcute, pleca la Sorbona, în autobuz, și glumea tot timpul cu noi, fără să se gândească un moment – așa părea – la planul și la stilul prelegerii. Dar peste câteva minute, el apărea în sala de prelegeri perfect pus la punct și ca plan, și ca formă și nu rătăcea nici o fișă, parcă ar fi pregătit zile și săptămâni întregi numai lecția respectivă”.
Șase luni pe frontul de Răsărit
Ultima perioadă din istoria Școlii Române din Franţa a fost nefastă, fiind marcată de evenimentele lugubre ce s-au abătut asupra continentului european.
După ocuparea Parisului de către trupele germane la 14 iunie 1940, Școala Română din Fontenay-aux-Roses își va înceta activitatea. Ulterior, în luna mai 1941, printr-un nou Decret-lege de reorganizare a celor două Școli, acestea își reiau unele dintre atribuţiile inițiale, fiind numiţi noi directori: Scarlat Lambrino la Roma și C. Marinescu la Paris.
Condiţiile de funcţionare ale Școlii sunt vitregite de vremurile în care își desfășura activitatea, studenţii fiind în imposibilitatea de a ajunge în Franţa din cauza războiului, dar și din cauza obligației de a face dovada că „au luptat cel puțin 6 luni pe frontul de Răsărit în actualul război”.
Desființarea
În 1948, după ce puterea comunistă preia toate pârghiile de conducere ale României și are loc instaurarea Cortinei de Fier, prin noua Lege a învăţământului cele două Școli au fost desfiinţate oficial.
Negura comunismului a afectat iremediabil soarta Școlii Române de la Fontenay-aux-Roses: în 1960 sau 1962 clădirea a fost vândută de statul român comunist companiei imobiliare Val Content, iar în anii următori clădirea istorică a fost dărâmată, pe terenul respectiv construindu-se blocuri de locuințe.
Astăzi, din păcate, nimic nu mai amintește de locul în care în perioada interbelică se pregăteau generațiile de tineri intelectuali români, iar numele străzii a fost schimbat din sRue Châtaignier în Rue Jean Lavaud.
Institutul Român în Albania
În aceeași linie cu vocația de întemeietor de Școli a marelui istoric, dar și cu sintezele și concepția sa privind locul și raporturile poporului român cu celelalte națiuni din Sud-Estul Europei se înscriu demersurile sale privind înființarea unui Institut Român în Albania.
Un deceniu după încheierea Tratatului de Pace de la Paris din 1920, în 1931, profesorul N. Iorga a primit din partea poporului albanez şi a regelui Zogu al Albaniei un teren pe malul Golfului Saranda (atunci Zogai, apoi Santa Quaranta, Porto Eda, în albaneză Saranda) aflat pe malul Mării Adriatice, în faţa insulei Corfu, ca recunoștinţă pentru sprijinul dat de marele istoric român în obţinerea şi recunoaşterea independenţei statului albanez.
Recunoştinţa regelui Zogu era aşa de mare încât acesta s-a implicat direct în acţiunea de donare şi alegere a terenului.
În 1934, Iorga a dăruit acest teren statului român, cu condiţia înfiinţării unui Institut Român în Albania şi construirea pe terenul de la Saranda a unui edificiu destinat special Institutului, cu un spaţiu anume rezervat profesorului.
Astfel, la 13 iulie 1934, Carol al II-lea emitea un Decret Regal, prin care se crea o „Misiune ştiinţifică în Albania” în scopul cercetării filologice, etnografice, arheologice şi istorice:
„Art.1. Se creează o misiune ştiinţifică în Albania;
Art.2. Ea are de scop cercetări filologice, etnografice, arheologice şi istorice;
Art.3. Membrii ei, în număr de doi pe un termen în raport cu cercetările întreprinse vor fi delegaţi de la Şcolile Române din Roma şi de la Fontenay- aux-Roses, precum şi de Ministrul de Instrucţie;
Art.4. Un regulament va fixa condiţiile de funcţionare”.
Ulterior, prin Decretul nr.2695 din 25 iulie 1938, statul român înfiinţa Institutul Român din Albania de Studii şi Cercetări Arheologice cu sediul la Santa Quaranta (Saranda).
Scopul acestuia era „de a cunoaşte cât mai bine trecutul străvechi şi viaţa prezentă a Europei de sud-est în legătură cu originile de civilizaţie şi de rasă ale poporului nostru şi de a realiza o strânsă colaborare a cercetătorilor de la noi şi a celor din Balcani, cu aceleaşi preocupări. Institutul este o chezăşie a identităţii de obârşie şi a raporturilor de prietenie ce unesc naţiunea noastră cu cea albaneză”.
Pe lângă institut se crea o misiune arheologică, se puteau întreprinde cercetări de istorie, filologie, etnografie ce puteau fi publicate în Buletinul institutului, intitulat Illyrica.
Institutul era dotat cu o bibliotecă şi un muzeu, unde urmau să fie expuse cele mai importante descoperiri arheologice .
Transformat în spital de campanie
După ce Albania a fost ocupată de armata mussoliniană, în aprilie 1939, au crescut greutăţile întâmpinate în desfăşurarea activităţii Institutului. Cercetarea arheologică începută „sub un foarte bun augur”, după cum mărturisea Iorga însuși, a încetat.
Nu s-a mai putut încheia nici Convenţia de cercetare cu guvernul albanez, iar evenimentele din România din anul 1940, culminând cu asasinarea profesorului Iorga în noiembrie 1940, au făcut ca noul guvern al României să desfiinţeze Institutul, din lipsă de fonduri.
În toamna anului 1942, profesorul Dumitru Berciu, în calitate de director al Institutului, s-a deplasat la Saranda, în condiţii excepţional de grele, în plin război şi sub bombardamentele anglo-americane.
Acolo a găsit clădirea Institutului ocupată de armata italiană şi tot inventarul dispărut.
În aceste condiţii, noul director a încheiat o Înțelegere-Contract cu generalul comandant al Garnizoanei Militare italiene de la Saranda şi a revenit în România.
În februarie 1943, profesorul Berciu arăta într-un Memoriu că Institutul fusese transformat în spital de campanie şi bombardat în mai multe rânduri de aviaţia italiană.
