Proiectul de lege pentru înființarea școlilor românești de la Roma și Paris a fost alcătuit personal de Iorga și înaintat Camerei Deputaților în 1920.
I se alăturau, printre semnatari, Duiliu Zamfirescu, Ion Mihalache, Vasile M. Kogălniceanu, Ioan Ursu, A.G. Papacostea – așadar, atât reprezentanți ai opoziției, cât și ai majorității parlamentare.
„Sarcina acestor școli – se menționa în Expunerea de motive – ar fi de a iniția în știința, cugetarea, arta și viața popoarelor francez și italian, de a permite studii în biblioteci și arhive și de a strânge laolaltă pe acei studenți români care urmează cursuri ce nu se predau în țară”.
Legea a fost adoptată de Adunarea Deputaților în ședința din 13 august 1920, cu o majoritate de 138 de voturi și 3 împotrivă, iar de Senat în ședința din 23 august din același an, cu o majoritate de 66 voturi și 4 contra.
Anul următor, în 1921, Consiliul de Miniștri a aprobat Regulamentul de funcționare a Școlilor românești de la Roma și Paris.
Regulamentul detalia menirea educativă, pedagogică, dar și de cercetare științifică și academică a celor două instituții, printr-o formulare expresivă cuprinsă în art. 3, cu referire la statutul acestora de „internat academic, cu disciplină strictă individuală și socială, atât morală cât și științifică”.
Marele istoric s-a străduit să selecteze cei mai merituoși tineri și să le ofere posibilitatea de a se perfecționa în străinătate, implicându-se personal pentru a-i susține prin asigurarea cazării și resurse financiare (burse, activități didactice plătite, traduceri etc.), în condițiile în care mulți dintre aceștia proveneau din familii obișnuite, fără posibilități materiale.
Poporul daco-roman
Școala Română din Roma – actuala Accademia di Romania – și-a început oficial activitatea pe 1 noiembrie 1922, sub conducerea lui Vasile Pârvan, într-un local situat în Via Emilio de’ Cavalieri nr. 11.
În 1921, Primăria Romei a concesionat suprafața de 50.000 de metri pătrați în parcul Valle Giulia din Villa Borghese, pe care, cu sprijinul financiar al Băncii Naționale, a fost construit sediul actual, după planurile arhitectului Petre Antonescu.
La 27 ianuarie 1928 se punea piatra de temelie a noii clădiri din Valle Giulia, în prezența lui Nicolae Titulescu, iar mai târziu, în 1932, Școala română din Roma s-a mutat în noua clădire, care a fost inaugurată oficial la 10 ianuarie 1933.
Pe frontispiciul clădirii este înscris: Populus daco-romanus hanc sedem in Urbe Aeterna litteris et artibus faciendam curavit (Poporul daco-roman a construit acest lăcaș în Cetatea Eternă în folosul literelor și artelor).
Ca o rodnică completare a proiectului din capitala Italiei, marele istoric a fondat, la 2 aprilie 1930, în inima Serenissimei „Casa Română” din Veneția (sau Centrul de Studii Istorice), astăzi Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneția.
Palatul Correr din piațeta Santa Fosca a fost ales personal de Iorga ca sediu al institutului, clădirea datând din secolul al XVI-lea și aparținând familiei care i-a dat numele, una dintre cele mai nobile din Veneţia.
Casa Română cuprindea locuinţe pentru studenţi, săli de studiu, saloane de recepţii, conferinţe şi concerte, fiind decorată cu frumoase covoare româneşti, gravuri şi picturi ale unor artişti români.
„Ai noștri”
La inaugurare institutul avea 25 de camere achiziționate treptat începând cu 1928, din donaţii de stat sau particulare, printre instituţiile care au efectuat donaţii numărându-se Banca Naţională a României, Ministerul Comerţului, Institutul de Studii Sud-Est Europene și ziarul Universul.
„Ai noştri vor veni aici, vor sta în aceste încăperi pline de amintiri, vor contempla de la ferestrele largi întinderea roşie a acoperişurilor şi întinsele orizonturi.
Vor coborî apoi pe cele mai frumoase străzi din lume şi vor rămâne ore îndelungi în faţa pietrelor în care e întruchipat Dumnezeul frumuseţii eterne.
Iar când vor reveni în patrie, ceva din Veneţia îi va însoţi”, spunea Iorga în discursul său de inaugurare.
Casa Română din Veneţia a fost aproape abandonată după 1945, clădirea intrând într-o stare avansată de degradare din cauza dezinteresului regimului comunist, până în ianuarie 1989, când au început lucrările de reparație și consolidare, la solicitările repetate ale Primăriei din Veneţia.
Astfel, abia la 8 mai 1992 „Casa Iorga” a fost redeschisă sub denumirea de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică, iar de atunci instituția a început să desfăşoare o activitate culturală intensă, contribuind la dezvoltarea relațiilor culturale dintre România şi Italia, ca reprezentanță a Institutului Cultural Român, manifestările sale academice și științifice fiind coordonate de Academia Română – ca, de altfel, și Accademia di Romania de la Roma.
În semn de omagiu față de fondatorii celor două Școli din Italia, la inițiativa regretatului profesor și italienist Marian Papahagi, au fost create bursele de cercetare și formare postuniversitară și postuniversitară, cu o durată de minimum 2 luni consecutive și maximum 2 ani consecutivi.
Bursele de la Veneţia poartă numele lui Nicolae Iorga, iar cele de la Roma al lui Vasile Pârvan.
