Comoara din beci: Benzile magnetice ale Zilei Z

 

Amenajându-și noua locuință, Bruce Campbell a descoperit o comoară: înregistrarea originală a Debarcării din Normandia, din 6 iunie 1944.

Sunetul hârșâit al benzii sonore este înspăimântător.

„Iar începe; vine alt avion!”, strigă corespondentul radio George Hicks, în timp ce pe fundal se aud bubuiturile tunurilor antiaeriene.

„Învățați-i minte, băieți”, strigă el.

Este Ziua Z, 6 iunie 1944, iar Hicks este la bordul USS Arcon, în largul coastelor Normandiei, în timp ce nava aliată este atacată de un avion Luftwaffe. Vorbește la microfonul unui magnetofon primitiv și timp de 13 minute va prinde sunetul bătăliei furibunde.

Luni, 30 ocrombrie 2019, un cercetător din Florida, care a descoperit ceea ce păreau benzile originale ale celebrei transmisii a lui Hicks într-o veche cabană din bușteni, le-a donat Memorialului dedicat Zilei Z din Bedfors, Virginia, împreună cu părți din magnetofonul pe care fuseseră făcute înregistrările.

„S-au panicat”, a povestit americanul Bruce Campbell, de 63 de ani, din Loxahatchee, reacția conducerii Memorialului.

Reportajul despre Ziua Z, realizat de George Hicks, este emblematic și înfiorător, fiind vorba despre una dintre cele mai faimoase înregistrări radio din timpul celui de-Al II-lea Război Mondial, scrie Washington Post.

„Le ascult și am impresia că mă aflu pe același vas cu tipul ăsta”, a declarat Campbell despre prima audiție. „Mi-a făcut pielea de găină…”

Copii ale înregistrării lui Hicks au mai circulat, dar „acesta este originalul”, se bucură April Check-Messier, președinta Memorialului. „Pentru mine, este una dintre cele mai importante înregistrări care s-au făcut vreodată.”

George Hicks, în vârstă de 38 de ani la vremea înregistrării, era șeful biroului londonez al rețelei de radio Blue, predecesoarea ABC. Se afla la bordul USS Ancon, un vas de comunicații căruia i se încredințase cheie. Hicks folosea un fel de magnetofon vechi, ccunoscut sub numele de Recordgraph, model care a fost folosit apoi și la înregistrarea procesului de la Nürneberg.

În timp ce nava staționa în largul coastelor franceze, în seara de 6 iunie, Hicks a înregistrat fondul sonor al atacurilor aeriene germane asupra vaselor de sprijin ale Debarcării.

Relatarea sa este punctată de bubuiturile tunurilor, de vuietul avioanelor inamice și de strigătele celor de la bord.

Vocea lui Hicks este încordată, dar bine controlată, în timp ce strigă pentru a acoperi un crescendo al titurilor antiaeriene.

„Vine încă unul! Un crucișător aflat chiar lângă noi îl doboară!”

Se aude cineva strigând pe fundal.

Ceva mai devreme, Hicks, poate copleșit, declara: „Dacă vreți să mă scuzați, o să iau o pauză, ca să-mi trag sufletul”.

Apoi, după câteva secunde: „Ceva arde și cade din cer în cercuri. Probabil un avion doborât.”

Tirurile sunt reluate, devenind continue și asurzitoare. Hicks încearcă să spună ceva, pentru a acoperi zgomotul, dar nu se înțelege ce zice.

Apoi, în timp ce tirurile se opresc, oamenii de la bordul navei se aud strigând: „Am lovit unul!”

„Au lovit unul!”, strigă și Hicks. „Au lovit unul… Un bulgăre mare de foc a căzut și continuă să ardă lângă noi în mare.”

După Ziua Z, Hicks a continuat să fie corespondent de război, relatând luptele terestre din Europa, în care ziariștii se aflau adesea în pericol. Într-o zi, s-a înfățurat într-o pătură pentru a dormi și a fost ridicat de un grup de militari care strângeau morții.

În preajma Crăciunului 1944, el a relatat cum patru soldați au fost uciși, iar el și alți reporteri abia au scăpat de la moarte dintr-un atac aerian german. Hicks a fost ușor rănit.

Revenit acasă, relatarea sa din Ziua Z a făcut senzație. Durata înregistrării era de 13 minute și 29 de secunde.

Înregistrarea a fost transpusă pe un disc, care s-a vândut în magazinele muzicale. Hicks a primit o primă grasă și propriul său program radio. O fotografie cu el, purtând ochelari, fumând pipă și lucrând la mașina de scris a fost folosită ca publicitate în ziare pentru Crucea Roșie.

Reîntors acasă după război, a primit un stea pe Walk of Fame de la Hollywood.

Hicks a murit la New York, în 1965, la vârsta de 59 de ani.

În 1994, Campbell, care era mecanic într-o șocolaterie în New York, a cumpărat o cabană din Mattituck, la 45 de kilometri de oraș. Cabana era o fostă reședință de vacanță a lui Albert Stern, vicepreședinte al Frederick Hart & Co, societatea new yorkeză care fabrica Recordgraphele. Stern murise în 1992.

Pivnița cabanei era plină cu vechi obiecte prăfuit ce îi aparținuseră lui Stern. Printre ele, vreo 12 cutii lunguiețe care conțineau ceva ce semăna cu rolele de film și care conțineau înregistrările lui Hicks.

Campbell și-a promis să lase pentru mai târziu ascultarea acestora. Acest „mai târziu” a fost după 15 ani. Iar după alți 10 ani, pe 30 octombrie, el a donat înregistrările Memorialului din Bedford.

 

Parteneri