O biografie a lui Commodus, semnată de istoricul Eric Teyssier („Commode, l’empereur gladiateur” – „Commodus, împăratul gladiator”, editura Perrin) și apărută în 2018 la Paris, descrie cu lux de amănunte uimitoarea pasiune pe care fiul lui Marc Aureliu a avut-o în timpul scurtei sale vieți pentru gladiatori, o dependență care îl va costa viața.
Încă din copilăria sa, relatează Teyssier, citat de Le Point, de educația lui Commodus (161-192 d.Hr.) se ocupă o întreagă armată de profesori și preceptori selectați din tot imperiul pentru a-l învăța literatura, retorica, filosofia etc.
Însă tânărul prinț se interesează prea puțin de carte, fiind fascinat de pugilat și lupte, în care este inițiat de foști gladiatori.
În timpul vieții tatălui său, va avea în palmares 365 de lupte, mai degrabă un fel de antrenamente cu arme boante. Confruntările au loc în arene la care asistă Marc Aureliu și apropiații săi, precum și căpetenii de legiuni.
Devenit împărat, își continuă luptele, tot în privat – vor fi circa 700 în timpul domniei sale. Însă exercițiile virile de la început, apreciate de soldați, se transformă încetul cu încetul în jocuri crude și bolnave, oferite curtenilor.
Cu arme reale și ascuțite în fața unor adversari cu arme boante, Commodus câștigă întotdeauna: nu este nici un pericol să muște țărâna.
Îmbrăcat și înarmat ca un „secutor” cu sabie scurtă, scut mic și apărătoare de braț, el luptă împotriva unor retiari (înarmați cu plasă și trident bont) neexperimentați, adversari pe care nu avea nici o ezitare să-i lichideze în amfiteatre.
Conflictul mocnit cu Senatul își pune pecetea pe caracterul lui Commodus, scrie Teyssier, ale cărui nevroze se înmulțesc. Acesta se închide adesea în palatul imperial cu un alai de curteni rupți total de restul lumii.
Când un incendiu devastează Roma, în 192 d.Hr., poporul începe să murmure. Miroase a răzmeriță. Pentru a calma atmosfera, Commodus se gândește să organizeze la sfârșitul anului o sesiune de jocuri la Colosseum, ocazie cu care să coboare el însuși în arenă.
„Romanii sunt uluiți”, scrie istoricul fracez. „În ceea ce privește rezonanța evenimentului, este echivalentul unei Cupe Mondiale de astăzi, dar cu ceva deosebit în plus, deoarece cazul este fără precedent. Pentru prima dată, cea mai importantă persoană a imperiului se alătură paria: renunță la aura lui sacră pentru a deveni om public.”
Și de data aceasta, potrivit obiceiului, lupta lui Commodus este trucată: adversarii săi au arme boante, iar împăratul luptă ajutat de prefectul gărzii pretorienilor și de șambelanul palatului…
Când gladiatorii cer să li se cruțe viața, jocul este complet compromis. Împăratul, cel care acordă grațierea, este tocmai adversarul lor. Spectatorii sunt scârbiți: codurile tradiționale, foarte respectate de romani, sunt acum călcate în picioare.
În timpul celor 14 zile cât durează jocurile, inconștientul Commodus toarnă mai mult gaz peste foc: își decernează singur un premiu de un milion de sesterți, în condițiile în care ceilalți învingători primesc doar câte 15.000, apoi condamnă la moarte un mare număr de gladiatori profesioniști, practic un măcel; în fine, decide să-l întruchipeze pe eroul Hercule vânând animale sălbatice: hipopotami, elefanți, girafe, o sută de lei și de urși, toate cad sub săgețile împăratului, cocoțat la adăpost pe o estradă.
Împăratul tot adună trofee pe măsură ce zilele turneului trec, dar publicul ajunge să se sature.
„E ca și cum un toreador ar fi coborât în arenă cu un kalașnikov”, comentează Teyssier. „Mulțimea este dezamăgită: se aștepta să vadă un erou și descoperă un trișor însetat de sânge.”
Câteva zile mai târziu, Commodus este abandonat de curteni și de gardă și sfârșește sugrumat de un luptător din școala de gladiatori care îi stătea mereu în preajmă.
În ajun, împăratul emisese un decret prin care anul următor trebuia să se organizeze o imensă paradă, iar el, Commodus, îmbrăcat în secutor, urma să defileze pe Via Sacra însoțit de toți luptătorii profesioniști din Roma.
