Primul dascăl a fost părintele Sofronie, starețul mănăstirii. Logofătul Filos, logofăt al voievodului Mircea cel Bătrân care se călugărise la Cozia, a compus versuri și imnuri religioase, el fiind considerat primul poet român.
În veacul al XVII-lea, monahul Mardarie Cozianul a alcătuit, la mănăstrirea Cozia, Lexiconul slavo-român și tâlcuirea numelor, necesar școlii.
Tipărit la 1649, Lexiconul lui Mardarie are 4575 cuvinte slave cu traducerea lor în limba română, fiind croit după Lexiconul slavo-rus tipărit la Kiev în 1627.
La sfârșitul cărții, Mardarie precizează:
„Acest Lexicon l-am scris eu mult păcătosul monah Mardarie, pisar, cu porunca și cu binecuvântarea părintelui nostru chir Ștefan, egumenul de la sfânta Mănăstire Cozia, unde este hramul Sfânta Treime, în zilele binecinstitorului și de Hristos iubitorului Io Matei Basarab, mare voievod, și în zilele arhiepiscopului și mitropolitului chir Ștefan a toată Țara Ungrovlahiei, la anul 7157 (=1649).
Și s-a sfârșit în luna lui mai 22 zile”.
Lexicon slaveno-vlașeskâi. I imen tlăcovanie
(Lexicon slavo-românesc și tâlcuirea numelor)
Az – eu
A – glas de jale
A – la număr de doi nâși, pre dănși
Abie – aciiași
Agă – glas de jale
Agneți – mielul
Aki, iako bi – ca cum ar fi?
Alkanie – flămânzire
Alciba – foamete
alciu – mi iaste foame
Mărturiile lui Paul de Alep și Gavriil Protul
Paul de Alep, care a străbătut în Țara Românească între 21 august 1656 și 13 octombrie 1658, scria despre Cozia:
„În limba lor înțelesul numelui acestei mănăstiri, Cozia este fortăreață de pământ din pricina nenumăraților munți din această țară (…)
Cozia este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea unui râu, dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află (ca) într-o covată la marginea Ţării (Româneşti) şi la marginea Ţării Ungureşti, atât la miazănoapte cât la apus, cale de două zile de călătorie.
Drumul către această din urmă este prin spatele munţilor de miazăzi; este extrem de greu şi cu neputinţă de străbătut (cu carul) cu boi”.
În anul 1520, Gavriil Protul descria mănăstirea, în Viaţa Sfântului Nifon: „Aceia mânăstire avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească, departe de lume şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei.
Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi acolo cură apă pucioasă… am văzut cu achii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”.
