Chiaburul
Chiaburul era omul gospodar, muncitor, chivernisit. Henri H. Stahl vorbea despre un fenomen social al chiaburilor: ,,Simpli țărani, fără știință de carte, care au reușit să strângă averi imense, pur și simplu prin te miri ce”. Conform datelor statistice, la începutul campaniei de colectivizare a agriculturii, 5,5% din gospodăriile țărănești erau chiaburești.
Politica PMR față de chiaburime nu a vizat de la început lichidarea în calitate de clasă, ci, inițial, din rațiuni economice, liderii comuniști au dorit limitare, o ,,îngrădire a creșterii elementelor capitaliste” din sate, adică a chiaburilor, ,,jecmănitorii satelor”. Alexandru Moghioroș, în septembrie 1950, argumenta politica de îngrădire a partidului față de chiaburi în felul următor: ,,Nu mergem la lichidarea chiaburului pentru că nu suntem pregătiți economicește. Chiaburul are încă un rol în privința producției de mărfuri. Gospodăriile noastre încă nu pot și nu vor putea un timp prelua această misiune. Prin urmare, lichidarea înainte de vreme este o lovitură puternică împotriva noastră”.
Pentru a facilita munca activiștilor însărcinați cu încadrarea sătenilor în categorii, Dej a trasat criteriile de bază pe care un țăran trebuia să le aibă pentru a fi considerat chiabur: ,,dacă are pământ, în ce regiune se află pământul, dacă mai posedă și alte mijloace de producție, câte li anume ce fel de mijloace de producție; felul de cultură; cât produce lui cât aduce din producția sa pe piață; dacă exploatează sau nu munca străină; dacă este sau nu exploatat de alții; mărimea familiei, precum și o serie de împrejurări locale pe care le putem aprecia numai cercetând fiecare caz concret în parte”.
Închiaburiri și deschiaburiri s-au tot petrecut de-a lungul colectivizării, relația pe care țăranul o aveau cu decidentul local care întocmea listele cu acei țărani pe care cădea stigmatul social primând adesea.
Statul comunist nu era nici destul de puternic, nu avea nici suficientă legitimitate și nici atâta control încât să nu permită abaterile de la directivele sale. Așa se face că, în 1955, în Constanța, altfel prima regiune colectivizată a țării, din cei 3611 chiaburi, numai 193 rămăseseră după revizuirea listelor. Deficiențele cu care erau aplicate criteriile se pot identifica însă pe întreg teritoriul statului, căci, din lipsă de oameni competenți care să pună în practică ideologia comunistă, regimul de la București a căutat oameni fideli, dar care adesea s-au dovedit extrem de coruptibili.
