Cele 72 de zile care au schimbat Franța pentru totdeauna
O ilustrație din secolul al XIX-lea care înfățișează femei apărând baricadele Comunei din Paris
Pentru 72 de zile, în 1871, muncitorii au controlat orașul Paris. După devastarea provocată de războiul franco-prusac, muncitorii parizieni erau nemulțumiți de guvernul țării lor. Așa că s-au unit împotriva liderilor lor, au alungat pentru scurt timp oficialii din oraș și și-au creat propriul guvern, care avea să rămână în imaginația socialistă timp de decenii: Comuna din Paris.
Drumul spre Comuna din Paris a început la 19 iulie 1870, când împăratul francez Napoleon al III-lea a declarat război Prusiei. La acea vreme, acesta era dornic să revendice statutul Franței de putere imperială principală în Europa.
Dar împăratul a eșuat curând în aceste ambiții deoarece superioritatea militară a Prusiei a dominat rapid trupele francezilor.
După ce Napoleon al III-lea a capitulat în fața prusacilor în Bătălia de la Sedan – și s-a lăsat luat prizonier – francezii au izbucnit în furie. Ei s-au revoltat împotriva celui de-al Doilea Imperiu, astfel că a fost instaurată cea de-a Treia Republică. Dar noul guvern nu a fost pe placul multor parizieni.
Cea de-a Treia Republică li s-a părut multor muncitori parizieni prea conservatoare și prea asemănătoare cu fosta monarhie a țării. Membrii Gărzii Naționale locale din Paris erau deosebit de sceptici.
Tunurile Gărzii Naționale din cartierul Montmartre, pe care guvernul francez dorea să le elimine
La 18 martie 1871, guvernul francez condus de noul lider ales, Adolphe Thiers, a trimis trupe de la Versailles pentru a îndepărta tunurile Gărzii Naționale din cartierul Montmartre din Paris.
Cetățenii locali, mai ales femei, s-au interpus între trupe și tunuri. Deși generalii au ordonat trupelor lor să tragă în mulțime, mulți dintre soldați au refuzat să urmeze aceste ordine. În cele din urmă, doi generali au fost uciși de membrii Gărzii Naționale și de trupele guvernamentale dezertoare.
Când Thiers a aflat, a ordonat trupelor sale loiale și oficialilor guvernamentali să se retragă din Paris și să se întoarcă la Versailles, unde puteau planifica un atac. Parizienii aveau să răspundă prin alegerea unui nou guvern câteva zile mai târziu.
Comuna din Paris în acțiune
La scurt timp după ce oficialii celei de-a Treia Republici au părăsit capitala Franței, muncitorii parizieni, membrii Gărzii Naționale și alți cetățeni s-au reunit rapid pentru a crea Comuna revoluționară din Paris. La 26 martie, comitetul central al gărzii a organizat alegeri pentru noii oficiali „comuniști” care urmau să conducă orașul, acționând de la celebrul Hôtel de Ville.
Apoi, guvernul a promis că va promulga un program revoluționar.
„Tocmai v-ați dotat cu instituții care sfidează aceste atacuri”, au declarat liderii „Communard” în fața cetățenilor. „Sunteți stăpâni pe destinul vostru.”
Deși femeile nu erau membre ale conducerii și nu aveau drept de vot, ele au participat cu entuziasm la revoluție. „Femeile, cu sprijinul unor bărbați comuniști, au depășit barierele de gen în muncă, politică, religie, educație și pe câmpul de luptă”, a scris istoricul Carolyn Eichner pentru Aeon. Unele femei chiar au propus cu îndrăzneală politici feministe, cum ar fi salariul egal și dreptul la divorț.
Între timp, alți cetățeni au lucrat pentru a militariza Parisul, ridicând baricade din pavele și moloz pentru a bloca drumurile. Membrii Gărzii Naționale s-au pregătit pentru un atac iminent din partea trupelor guvernamentale franceze.
Când trupele se pregăteau să atace Parisul din exterior, unii dintre comuniști păreau mai interesați de distrugerea monumentelor din interior, în special a celor care glorificau armata sau monarhia franceză.
Unul dintre cele mai memorabile acte de distrugere a fost doborârea Coloanei Vendôme, un monument care îl onora pe Napoleon Bonaparte. Declarând coloana un „monument al barbariei”.
La sfârșitul lunii mai, Thiers și alți oficiali guvernamentali francezi erau pregătiți să recucerească Parisul
Nu numai că pregătiseră zeci de mii de soldați loiali, dar la începutul acelei luni, Franța semnase un tratat de pace oficial cu Prusia, ceea ce însemna că își putea concentra întreaga atenție asupra Comunei.
La 21 mai, trupele guvernamentale franceze au găsit o breșă în apărarea Comunei și au început să intre în Paris.
Având în vedere conducerea slabă a Comunei, forțele fracturate și lipsa de planificare, forțele lui Thiers au năvălit cu ușurință prin oraș – la propriu – împușcând și ucigând numeroși comuniști în drumul lor.
În același timp, comuniștii au incendiat o mare parte din oraș și au continuat să distrugă vestigii ale monarhiei, cum ar fi faimosul Palat Tuileries.
Cu toate acestea, în ultimul său număr, ziarul „Le Salut Public„ a îndemnat muncitorii parizieni, membrii Gărzii Naționale și alți cetățeni să continue lupta.
„Adunați-vă în jurul steagului roșu de pe baricade, în jurul Comitetului de Siguranță Publică – acesta nu vă va abandona”, a scris editorul său, Gustave Maroteau. „Nici noi nu vă vom abandona. Vom lupta alături de voi până la ultimul cartuș.”
Dar totul a fost în zadar. La 28 mai, trupele guvernamentale franceze au recucerit orașul, iar Comuna din Paris și-a încetat existența.
După aceea, aproximativ 20.000 de persoane care participaseră la insurecție au fost ucise, 38.000 dintre ele au fost arestate, iar peste 7.000 au fost deportate.
La scurt timp după prăbușirea violentă a Comunei din Paris, Karl Marx a ținut un discurs despre guvernul revoluționar, afirmând că lupta de clasă „nu poate fi înăbușită prin măcel. Pentru a o eradica, guvernele ar trebui să elimine despotismul capitalului asupra muncii”.
Marx a continuat:
„Parisul muncitorilor, cu Comuna sa, va fi celebrat pentru totdeauna ca fiind vestitorul glorios al unei noi societăți.”
