A ajuns la Constantinopol, unde ulterior a fost eliberat și unde a învățat limbile greacă, arabă și turcă.
Tot aici a devenit călugărul Antim și a deprins caligrafia, pictura, broderia, precum și abilitatea de a sculpta în lemn.
În Țara Românească, la Curtea lui Constantin Brâncoveanu, a ajuns probabil în anul 1691 și va studia aici limbile română și slavonă, ajungând destul de repede la o bună cunoaștere a acestora, ceea ce îi va permite să reorganizeze tipografia din București, denumită în timpul acela Tipografia Domnească, și să ridice arta tiparului la perfecțiune, așa cum mărturisea florentinul Anton Maria del Chiaro, secretarul domnitorului.
La 16 martie 1705, Antim Ivireanul era ales episcop al Râmnicului, pentru ca trei ani mai târziu să devină Mitropolit al Țării Românești.
A tipărit la București, apoi la Mânăstirea Snagov și la Mânăstirea Govora peste 63 de tipărituri, lucrate, coordonate sau patronate de el însuși, fiind considerat unul din cei mai importanți tipografi ai culturii medievale românești.
Autor al cunoscutelor Didahii, o colecție de predici folosite la marile sărbători religioase, Antim Ivireanul a avut și un rol însemnat în introducerea completă a limbii române în slujbele religioase.
Citește și Sfântul ucis pe drum
Una din realizările sale remarcabile rămâne Mânăstirea Antim, monument arhitectural în stilul brâncovenesc specific începutului secolului al XVIII-lea, care aduce în prezent o mărturie spirituală a orașului București, așa cum era el acum 300 de ani.
După cum ctitorul însuși afirma, în ziua de 5 februarie 1713 a avut o viziune în care i se arăta locul în care va ridica mănăstirea, așa încât Mânăstirea Antim, purtând hramul Tuturor Sfinților, a fost zidită după planurile lui Antim Ivireanul pe locul unei vechi biserici de lemn cu hramul Sfântul Nicolae.
Pentru ridicarea din temelie a Mânăstirii, Mitropolitul și-a folosit întreaga sa avere și, pentru a se asigura că veniturile acesteia vor fi gestionate în conformitate cu dorințele sale, a redactat un „Așezământ” cu valoare testamentară, potrivit căruia ctitoria sa „să fie slobodă, singură ei şi legiutoare, singură stăpânitoare şi nimănui supusă, fără numai lui Dumnezeu şi Tuturor Sfinţilor, cărora am şi închinat-o. Să nu fie subt stăpânire patrierşească, nici subt vreo vrednicie domnească, nici subt stăpânirea arhiereului ţării, nici vreunui boiaru, nici vreunei mănăstiri veri mari, veri mică, ci numai numele cel canonicesc al preasfinţitului mitropolit să se pomenească întru ea, după rânduiala cea bisericească”.
Alte dispoziții testamentare
În textul documentului, păstrat la Arhivele Naționale și pe care vi-l oferim astăzi în format digital, sunt menționate alte câteva dintre dorințele ctitorului, idei din care reiese mai ales credința sa în evoluția prin cultură.
Și, cum tiparul însemna cultură, el asigură continuitatea muncii sale tipografice și a artei tiparului hotărând ca în Mânăstire să nu se piardă nicicând arta tiparului, ci să se înveţe acest meşteşug de către călugări, care de vor tăinui această artă şi nu-şi vor ţine pe lângă ei ucenici, să cadă sub blestem.
