Câştigurile lor însă nu le veneau atât de la public, cât de la stăpânii lor. Aceştia plăteau uneori foarte bine. Contele de Roussillon dădea fiecăruia dintre cei patru cântăreţi ai săi câte 3700 de franci pe an.
Pentru o şedinţă, Gueschin punea să se împartă între o trupă de patru diseuri suma de 700 de franci.
Pentru o nuntă, la Paris, în 1393, se dădeau cântăreţilor, pentru două sau trei şedinţe, 240 de franci plus mâncarea şi alte cadouri de politeţe.
Deja pe vremurile acelea, directorii de trupe realizau uneori averi frumoase. Se spune că un burghez din Avignon, Ansehne Faydit, făcând să se joace piese de-ale lui, de către actori plătiţi de el, a câştigat astfel 200.000 de franci.
După apariția tiparului
Ronsard (1524—1585) a primit de la Elisabeta a angliei și de la Maria Stuart mobile de 45.000 de franci.
Rabelais (1483—1553) n-a câștigat aproape nimic cu gargantua al lui, deși s-a vândut în două luni maim ult decât Biblia în 9 ani.
Marot (1495—1544) primea 4000 de franci pe an ca odăiaș al regelui. Francisc I i-a dat o casă, iar Carol Quintul 13.400 de franci pentru Psalmii săi.
În secolul XVII a fost la fel
Caseta regală și darurile celor mari au remunerate mai mult decât publicul pe autori.
Chapelain (1595—1674), căruia i se plătiseră cu 10.000 de franci cele două ediții ale Fecioarei , a murit lăsând o avere de 1.400.000 de franci, grație pensiilor de tot felul.
