După Al Doilea Război Mondial, la fel ca multe alte țări, Marea Britanie decide să dezvolte măsurile sociale, pentru a se transforma într-un Stat Providențial, în conformitate cu principiile dezvoltate în timpul războiului de economistul William Beveridge.
Totuși, cât se poate de previzibil, în anii 1960 sistemul se gripează: costurile de producție sunt prea mari, industria îmbătrânește din cauza lipsei investițiilor în modernizare, iar inflația scapă de sub control.
Uriașa influență a sindicatelor și presiunea pe care o exercită asupra politicienilor continuă să ducă la creșteri mari de salarii, creând impresia că liderii sindicali sunt adevărații conducători ai țării.
Nici conservatorii, aflați la putere cu Edward Heath (foto) din iunie 1970, nici laburiștii, avându-l ca lider pe Harold Wilson, nu reușesc să stăpânească situația, în condițiile în care și conflictul din Irlanda de Nord face ravagii.
Edward Heath, un eurofil fervent, profită de retragerea generalului de Gaulle pentru a relansa candidatura Marii Britanii la intrarea în Comunitatea Economică Europeană (CEE), strămoașa Uniunii Europene.
El reușește să treacă propunerea prin Camera Comunelor pe 28 octombrie 1971, iar Marea Britanie devine oficial membră a CEE pe 1 ianuarie 1973.
Însă situația internă se degradează după numai câteva luni, în octombrie același an, când armata egipteană trece Canalul Suez și debarcă în Sinai. Ceea ce s-a numit Războiul de Yom Kippur, deși a durat mai puțin de trei săptămâni, a aruncat în aer prețul petrolului.
Profitând de situație, minerii britanici lansează un șir de greve, având ca efect diminuarea dramatică a stocurilor de energie și explozia prețului acesteia.
Disperat, guvernul ia mai multe măsuri pentru a restrânge consumul: limitarea vitezei (!), reducerea iluminatului urban, interzicerea iluminatului stadioanelor (ceea ce mută meciurile de fotbal la prânz), încheierea programelor TV la ora 22.30.
Toate acestea dovedindu-se insuficiente, se reduce săptămâna de lucru la trei zile, în încercarea de a realiza economii.
Decretând starea de urgență, guvernul face apel la spiritul civic al britanicilor, evocând dârzenia populară din Al Doilea Război Mondial.
Inutil: pe 28 februarie 1974, alegerile generale îi aduc la putere pe laburiști, care semnează un acord cu minerii la începutul lui martie.
Se revine la săptămâna de lucru de cinci zile oficial pe 7 martie. Se dovedește însă că nimic nu era rezolvat: sindicatele obțin noi acorduri salariale care relansează inflația, astfel că în 1976 Marea Britanie este nevoită să solicite de la Fondul Monetar Internațional un împrumut de 3,9 miliarde de dolari.
Prestigiul britanic este serios șifonat. Regatul Unit este numit „bolnavul Europei” iar dictatorul ugandez Idi Amin lansează un fond de sprijin și face colecte în favoarea fostei metropole!
Abia în anii 1980, după încă o criză socială gravă în 1978-1979, venirea la putere a lui Margaret Thatcher va readuce revirimentul economiei britanice.
