Anul 1965 a adus modificări substanţiale în evoluţia regimului Partidului Comunist Român, dar şi un nou lider, Nicolae Ceauşescu, care avea să-şi impună propriul stil la conducerea ţării.
Liderul comunismului românesc, Gheorghe Gheorghiu-Dej decedase la 19 martie 1965, iar la 22 martie 1965, Nicolae Ceauşescu era ales secretar general în plenara C.C. al P.M.R.
Ulterior, la Congresul al IX-lea din 19–24 iulie 1965 au intervenit modificări în structura organizatorică a Partidului Comunist Român. „Comitetul Central alegea astfel: Comitetul Executiv, Prezidiul Permanent, Secretarul General, Secretariatul”, arată comunismulinromania.ro. Epoca Dej apusese. Comitetul Executiv înlocuia fostul Birou Politic, iar funcţia de prim-secretar dispărea, revenindu-se la cea de secretar general, deţinută de Ceauşescu.
„Ţinând cont de creşterea numărului membrilor de partid, de faptul că în compoziţia Comitetului Central va trebui să se reflecte această creştere, Comisia consideră că actuala formă organizatorică – Biroul Politic – nu mai corespunde noilor condiţii şi că este necesar un organ executiv mai cuprinzător, care să aibă posibilitatea de a îndeplini mai bine rolul de conducător al activităţii partidului între plenare”, explica Ceauşescu noile schimbări.
Plenarele se ţineau o dată la 3, 4 luni, iar Prezidiul Permanent era organul desemnat să rezolve problemele cu care se confrunta Partidul-Stat. Prezidiul Permanent reunea practic cei mai influenţi membri ai P.C.R.
Partidul-Stat îşi va schimba doar compoziţia nominală, nu şi practica guvernării. Ce făcuse şi Dej cu rivalii Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ana Pauker făcea acum Ceauşescu cu adepţii celui sub umbra căruia crescuse în ierarhiile comuniştilor.
Ceauşescu va elimina rând pe rând nume grele din gardă credincioasă lui Dej, iar Alexandru Drăghici va fi primul dintre ele. În 1968, Drăghici va fi destituit din funcţia de ministru al Afacerilor Interne. De asemenea, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica au fost demişi la rândul lor.
Odată rezolvate priorităţile, Ceauşescu a avut grijă să-şi consolideze puterea prin cumularea unor funcţii-cheie. În 1967 devenea preşedinte al Consiliului de Stat, iar la finalul aceluiaşi a devenit preşedinte al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Sociale, devenit din 1974 Frontul Democraţiei şi Unităţii Sociale.
La 12 martie 1969, ca urmare a adoptării legii apărării naţionale, a fost numit preşedinte al Consiliului Apărării şi Comandant Suprem al Forţelor Armate.
„În plan intern, el a reuşit concomitent în acţiunea de demitizare a lui Dej (afacerea Ştefan Foriş, reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu). Congresul al X-lea al P.C.R. s-a desfăşurat în perioada 6-12 august 1969, reconfirmându-l pe N. Ceauşescu în funcţia de secretar general al PCR.
În cea de-a doua etapă a domniei lui N. Ceauşescu, acesta a început să fie el însuşi. A descoperit în China şi Coreea de Nord modelul comunist care i se potrivea. Tezele din iulie 1971 au inaugurat «revoluţia culturală» în România.
Ele prevedeau un control centralizat, mai strict, asupra activităţilor artistice şi culturale, asupra învăţământului şi presei. Începea degenerarea sistemului ceauşist. Cumulul de funcţii a continuat, Nicolae Ceauşescu fiind numit prin lege preşedinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale.
Punctul culminant a fost reprezentat de alegerea sa la 28 martie 1974 ca preşedinte al R.S.R.
Congresul al XI-lea al P.C.R, desfăşurat între 25 – 28 noiembrie 1974, aducea unele schimbări în structura organelor superioare ale partidului. Comitetul Central alegea Comitetul Politic Executiv şi Secretariatul, iar din rândul membrilor Comitetului Politic Executiv se constituia un Birou Permanent, condus de secretarul general al P.C.R, Nicolae Ceauşescu”, arată comunismulinromania.ro.
explicaţie foto: Conducerea de Partid şi de Stat vizitând Muzeul din Alba Iulia, decembrie 1968, în prim plan N. Ceaușescu, I. Gh. Maurer (Muzeul P.C.R., nr. inv. 24124)
