Căderea Constantinopolului și sfârșitul Imperiul Bizantin
Constantinopolul a fost capitala Imperiului Roman/Bizantin, fondat în anul 330 d.Hr. de împăratul Constantin cel Mare în orașul grec Byzantion (cunoscut mai degrabă sub numele latin ulterior de Bizanț), între Cornul de Aur și Marea Marmara, în strâmtoarea Bosfor.
Constantin a numit orașul Nova Roma, ceea ce înseamnă „Noua Romă”, apărând ca unică capitală a Imperiului Roman după căderea Imperiului Roman de Vest.
Orașul a fost renumit pentru capodoperele sale arhitecturale, cum ar fi Hagia Sophia, catedrala Bisericii Ortodoxe Orientale (care a servit drept sediu al Patriarhiei Ecumenice), Palatul Imperial, Hipodromul și palatele sale aristocratice opulente.
Constantinopolul a fost protejat de un vast sistem de ziduri de apărare terestre, mai ales de faimoasa linie dublă a Zidurilor Teodosiene din secolul al V-lea d.Hr., care a apărat orașul de asediile coaliției avaro-sasanide, ale arabilor, ale rușilor și bulgarilor, printre alții.
Odată cu apariția Imperiului Otoman în anul 1299 d.Hr., Imperiul Bizantin a început să piardă teritorii în favoarea turcilor, pentru care cucerirea Constantinopolului a devenit un obiectiv crucial. Orașul era deja în declin după jefuirea de către cruciați în timpul celei de-a patra cruciade și devastarea de către Moartea Neagră, care a ucis aproape jumătate din populație.
Până în 1450 d.Hr., teritoriul bizantin se redusese la doar câțiva kilometri în afara porților orașului, lăsând Imperiul care odinioară era puternic și care domina Mediterana să devină un simplu oraș-stat.
Când Mehmed al II-lea i-a succedat sultanului Murad al II-lea în 1451 d.Hr., s-a dedicat întăririi forțelor otomane în vederea pregătirii pentru atacarea Constantinopolului. Pe malurile europene ale Bosforului, el a construit fortăreața Rumelihisarı, care, împreună cu fortăreața Anadolu Hisarı de pe partea opusă a strâmtorii, le-a oferit otomanilor controlul total al traficului maritim care sugruma orașul.
Dându-și seama de intențiile lui Mehmed, împăratul bizantin Constantin al XI-lea a căutat sprijin din partea Occidentului, propunând o uniune între bisericile răsăriteană și apuseană. Deși curtea imperială bizantină a adoptat un acord, influența Papei Nicolae al V-lea nu a reușit să convingă regii și prinții occidentali să își trimită forțele.
Asediul Constantinopolului a început la 6 aprilie AD 1453
Forțele bizantine care apărau orașul numărau în total aproximativ 7.000 de oameni (cu aproximativ 50.000 de civili și refugiați care căutau adăpost în spatele zidurilor orașului), care s-au confruntat cu o forță cuprinsă între 50.000-80.000 de soldați otomani.
Încercările de a ataca orașul dinspre mare au fost zădărnicite de un lanț uriaș care a blocat intrarea în Cornul de Aur. Mehmed a ordonat construirea unui drum din bușteni unși și a ocolit lanțul târându-și navele pe uscat, forțându-i pe bizantini să își reducă garnizoanele de pe zidul de uscat pentru a proteja zidurile de mare ale orașului.
Multiplele asalturi terestre împotriva Zidurilor Teodosiene au fost respinse cu mari pierderi otomane, ceea ce l-a determinat pe Mehmed să se ofere să ridice asediul dacă bizantinii predau orașul. Mehmed a promis că va permite împăratului și locuitorilor orașului să plece cu bunurile lor, mai mult, îl va recunoaște pe împărat ca guvernator al Peloponezului.
Constantin a răspuns spunând „În ceea ce privește predarea orașului către tine, nu este treaba mea să decid, nici a nimănui altcuiva dintre cetățenii săi; căci noi toți am ajuns la decizia reciprocă de a muri de bunăvoie, fără să ne pese de viața noastră”.
Asaltul final a început pe 26 mai, în același an, cu valuri succesive de soldați care i-au copleșit pe apărători în mai multe puncte de-a lungul zidurilor orașului.
Sursele sugerează că Mehmed al II-lea și armata sa au fost reținuți la intrarea în oraș, alegând în schimb să îi execute în principal pe cei care au refuzat să se predea. Deși o relatare contemporană (posibil părtinitoare) a lui Leonard din Chios spunea:
„Toate obiectele de valoare au fost duse în tabăra lor, iar până la șaizeci de mii de creștini au fost capturați. Crucile care fuseseră puse pe acoperișurile sau pe pereții bisericilor au fost smulse și călcate în picioare. Femeile au fost violate, iar tinerii forțați să ia parte la obscenități rușinoase. Călugărițele lăsate în urmă, chiar și cele care erau evident astfel, erau dezonorate cu desfrânări murdare”.
Pierderea Constantinopolului a fost văzută ca o lovitură paralizantă pentru creștinătate, expunând Occidentul unui dușman care putea egala armatele Europei și care ar fi dus la secole de conflicte. Mulți greci au fugit din oraș și au găsit refugiu în Occidentul latin, aducând cu ei cunoștințe și documente din tradiția greco-romană în Italia și în alte regiuni care au ajutat la propulsarea Renașterii.
