„Bunica Rizea” – Simbolul rezistenței anticomuniste
Elisabeta Rizea s-a născut pe 28 iunie 1912 în Domnești, Jud. Argeș. A fost nepoata țărănistului fruntaș Gheorghe Șuța, personaj care a fost lichidat de comuniști în anul 1947 din cauza percepțiilor sale negative împotriva regimului sovietic.
„Uite pentru ce am făcut io ce-am făcut doamnă! Că sunt înaintea icoanei şi Dumnezeu aşa să mă ajute dacă mint…Mi-au omorât unchiu ăsta. Mi l-a împuşcat când a venit comuniştii. Văr primar cu tata, părinţii fraţi. Nu putea face comunismul de el, d-aia l-au împuşcat” – relata femeia într-un interviu.
Impulsionată de ura față de comuniștii care i-au omorât unchiul și care i-au terorizat rudele, Elisabeta Rizea, s-a alăturat mișcării de rezistență anticomunistă. Autoritățile comuniste au denumit casa ei din Nucșoara ca fiind „casa bandiților” și au numit-o pe Elisabeta Rizea „dușman al poporului”. Eroi rezistenței s-au retras în Munții Făgărașului, unde au stat ascunși. Elisabeta Rizea le-a dus mâncare și bani în secret timp de patru ani, în condiții dificile, pentru a-i ajuta să supraviețuiască și să nu fie capturați de comuniști. Soțul ei, Gheorghe, s-a alăturat și el „bandei” Arsenescu-Arnătoiu.
În 18 iunie 1949, Elisabeta Rizea a fost reținută de securitate, bătută și ținută timp de patru zile fără mâncare, într-un subsol. Comuniștii au condamnat-o la șapte ani de închisoare pentru „favorizarea infractorului”, adică pentru ajutorul acordat bandiților. A fost încarcerată la închisoarea din Pitești și închisă într-o celulă de maximă securitate. A fost torturată și bătută până la leșin în încercarea de a o forța să dezvăluie locul unde se ascundeau membrii grupului de rezistență din munți. Cu toate acestea, ea nu a spus nimic și a continuat să susțină rezistența anticomunistă.
Elisabeta Rizea a reușit să scape din închisoarea Pitești în anul 1958
„De când m-au adus din puscarie, eu am mers târâş. Faceam toate draciile contra comunismului. Îmi dam drumu’ pe scara în camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci şi treceam dincolo. Băgam mancarea pentru partizani într-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam şi puneam hârtia într-o scorbura. Puneam cana pe perete, ţineam urechea pe fundul canii şi auzeam ce vorbeau securiştii în camera de-alături”, povestea bătrâna.
Elisabeta Rizea a menţinut legătura cu mişcarea de rezistenţă anticomunistă prin intermediul unei scorburi dintr-un copac situat în Valea Morii. Aceasta era locul unde le lăsa eroilor din munți noutăți şi informaţii.
I-au smuls părul de pe cap
În anul 1961, Gheorghe Arsenescu, liderul mișcării de rezistență anticomunistă, a fost arestat. În aceeași perioadă, Elisabeta Rizea a fost din nou prinsă și condamnată la 25 de ani de închisoare de către autoritățile comuniste. Aceasta a fost transferată la închisoarea centrală pentru femei din Mislea, unde a început o altă perioadă grea de suferință și tortură. Torționarii i-au smuls părul de pe cap și au bătut-o până a leșinat, în încercarea de a o face să vorbească.
„M-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. „Spune!” Purtam coada cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am ramas în iie. Mi-a legat coada sub cârligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram si eu altfel la 38 de ani. Cârnu mi-a tras scaunu’. Alalalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a ramas n carlig şi eu am căzut la pamant. Aşa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut”, relata bătrâna.
Datorită decretului de graţiere 411/1964, femeia a fost eliberată pe 28 iulie 1964, iar după anul 1989 cazul ei a fost foarte mediatizat.
A găsit casa goală și răvășită
„Uite aşa-mi vin în minte… cum mi-au băgat ochelari d-ăştia de tablă, ferească Dumnezeu să ştiţi ce-i asta, şi m-a luat de braţ, că nu vedeam nimica pe coridor.
Şi, ori că mi-a pus el piedică, ori m-am împiedicat – că am venit pă brânci, aşa, jos.
Şi el mi-a dat cu bocancu aici, în coastă. Trăieşte în Piteşti. […] El are burtă şi eu m-am uscat, că mă vedeţi cum sunt, numai piele şi os.
Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o.
Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega.
Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic.
Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia…”.
