Chinul cu care m-au chinuit hoţii ăştia – Elisabeta Rizea, pe care Dumnezeu a chemat-o la El într-o zi de 6 octombrie

 

Născută pe 28 iunie 1912, Elisabeta Rizea trecea la Domnul pe 6 octombrie 2003.

Simbol al rezistenței anticomuniste din România, împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă condus de Toma Arnăuțoiu.

Pe linie paternă a fost nepoata fruntaşului naţional ţărănist Gheorghe Şuta, ucis în ziua alegerilor din 1946.

Prin intermediul soţului său, Gheorghe Rizea, a luat contact cu grupul de rezistenţă armată Haiducii Muscelului, condus de Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu, implicându-se în aprovizionarea lor cu alimente şi bani sau transmiterea de mesaje.

A fost arestată la 20 noiembrie 1950 şi condamnată de către Tribunalul Militar Bucureşti la 6 ani închisoare corecţională pentru „uneltire”. A fost închisă la Jilava şi Mislea, fiind eliberată la 6 iunie 1956 în baza Decretului 72/1950.

Urmărită în continuare de către Securitate, a fost rearestată la 22 iunie 1958, anchetată şi torturată de către căpitanul Cârnu, pentru a furniza informaţii despre partizani.

A fost condamnată la 25 ani muncă silnică pentru „favorizare”.

A fost închisă la UM 0336 Piteşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Pitești.

A fost eliberată la 29 iulie 1964, conform decretului de graţiere 411/1964. După 1989, odată cu mediatizarea cazului său, a intrat în conştiinţa publică un reper fundamental de demnitate, curaj, loialitate şi altruism, scrie pe pagina de facebook a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului IICCMER.

„El are burtă şi eu m-am uscat”

Iată ce spunea Elisabeta Rizea despre anchetatorul său: „Uite aşa-mi vin în minte… cum mi-au băgat ochelari d-ăştia de tablă, ferească Dumnezeu să ştiţi ce-i asta, şi m-a luat de braţ, că nu vedeam nimica pe coridor.

Şi, ori că mi-a pus el piedică, ori m-am împiedicat – că am venit pă brânci, aşa, jos.

Şi el mi-a dat cu bocancu aici, în coastă. Trăieşte în Piteşti. […] El are burtă şi eu m-am uscat, că mă vedeţi cum sunt, numai piele şi os.

Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o.

Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega.

Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic.

Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia…”.