Brânza și viermii: Microistoria
Scena pe care s-a dezvoltat conceptul a fost Quaderni Storici, publicație în care practicanții microistoriei și-au publicat articolele programatice, principala miză a noii practici rezidând în efortul de a reconstitui istoria grupurilor mici, marginale, sau chiar a indivizilor, plecând de la elemente minore, nesemnificative, urmărite cu atenția unui detectiv, totul pentru a explica mai bine întregul, nu a-l fragmenta.
Carlo Ginzburg reușește să integreze, în lucrarea Brânza și viermii, într-un cadru macroistoric, fascinantul traseu intelectual, social și religios al moraruluI, nu atât de anonim, și nu atât de solitar, Domenico Scandella, zis Menocchio. Povestirea vieții, atât cât se poate reconstitui, morarului „filosof, astrolog și profet”, intercalată cu demersul istoric al autorului care încearcă să înțeleagă raportul dintre cultura populară, orală, și cultura dominantă, scrisă, în cristalizarea concepțiilor despre lume și religie ale lui Menocchio, relevă metodele de bază ale microistorie în lucrarea lui Ginzburg. Înțelegând însă că fără a plasa universul intelectual al țăranului filosof în contextul mai larg al universului socio-religios tensionat din secolul al-XVIlea european, Ginzburg atrage atenția de mai multe ori în demersul său că apariția acestei iscoditoare minți, profund periculoase pentru Inchiziție, a fost posibilă doar datorită răspândirii curentului lutheranist, care nega autoritatea ecleziastică catolică, începând cu Papa, și a tiparului, care a facilitat enorm accesul la cultura dominantă, înaltă.
Menocchio pare a fi mai degrabă un caz reprezentativ, aceasta neînsemnând că țăranii italieni ai secolului XVI erau alfabetizați sau că aveau curiozitatea de a citi și de a face ceea ce se poate numi, gândindu-ne la persecuțiile vremii, nebunia de a gândi cu mintea ta. Dimpotrivă, morarul nostru e reprezentativ din punctul de vedere al concepțiilor, al tradițiilor, al ideilor, idealurilor, dezideratelor transmise din generație în generație prin viu grai. În fond, faptul că Menocchio ajunge să fie denunțat nu de un consătean oarecare, ci de parohul din Montereale, deci de cel care era obligat să propovăduiască discursul puterii, dogma oficială, arată că opiniile și concepțiile morarului nu erau străine țăranilor. De altfel, cum arată Ginzburg, Menocchio nu e singurul morar italian din secolul XVI despre ale cărui concepții considerate eretice știm lucruri. În Ferrara, un anume Pellegrino Baroni, zis Pighino, împărtășea aceleași concepții: negarea naturii divine a lui Christos, a textelor sacre, precum și a purității Fecioarei Mari și a utilității Sfintelor Taine etc. Încercând să păstreze aparențele, prin botezul copiilor săi sau prin practicarea spovedaniei, în care nu credea, influențat de „iacobiții” din cartea care i-a inoculat atâtea idei, „Călătoriile lui Mandeville”, Mennochio resimte acut și nevoie stringentă de a-și expune ideile, adesea contrastante, în fața unor autorități, regi, prinți. Se mulțumește însă cu doua tribunale inchizitoriale. Ceea ce subliniază mai abitir caracterul preponderent popular al credinței morarului e cosmogonia, la care se referă de altfel și titlu cărții. Ginzburg nu observă, dar realizând analogia lume – brânză putrezită, D-zeu+îngeri – viermi, Menocchio reliefează de fapt concepția despre viață a celui asuprit, pentru care existența înseamnă mizerie, iar autoritatea, fie ea supranaturală sau terestră, respingătoare.
Am putea spune, cum grano salis, că eroul narațiunii istoricului italian ar putea sta alături de doua personaje din marea literatură: Don Quijote și Madame Bovary, toți trei putând fi încadrați în categoria cititorilor proști.
