Bogătașa căreia îi era frică de croitoreasă. Întreținuții din București în Marea Criză

 

În „Bottin”-ul meu mental, am însemnat, acum vreo trei luni, nunta unei prietene, şi locuinţa ei, după voiajul de rigoare, într’un apartament ultramodern din blockhausul decupat alb pe negru în drumul care tocmai mă aduce spre centru, în începutul de noapte bine luminată.

Așa scria jurnalista Alice Gabrielescu în partea a doua a raitei sale printre bogații Bucureștilor, articol publicat în Realitatea Ilustrată din 13 iulie 1933, sub titlul „O anchetă printre bogați”, a cărui prima parte am publicat-o AICI:

Să baţi neinvitat la uşa unei perechi, după trei luni de la nuntă, nu poate fi indiscreţie, pe timpurile acestea de viteză. Prin rotogolul de cristal săpat în placatul gros al uşii, simt totuşi un ochiu nebinevoitor îndreptat asupra profilului meu.

Mă întorc de trei sferturi, ca să nu fie vreo confuzie. Într’adevăr, uşa se deschide şi o primire sgomotos-veselă mă reconfortează.

— Draga mea, credeam că-i dela croitoreasă… Îţi place la mine?

Am pat’-u camere, toate cu mobilă nouă. Aşa-i că-i frumos? Numai bucătăria n’am aranjat-o încă. Baia e splendidă…

Mâncăm în oraş. Lui Jean îi place viaţa asta de „garçon”. Şi mie! Draga mea, sunt aşa de fericită…

Mă răstorn într’un fotoliu cubist care aproape mă dă peste cap.

E tocmai fraza pe care o aşteptam şi am bucuria anticipată şi plină a unei anchete reuşite. (Fericirea prietenei mele, bineînţeles, nu mă priveşte).

— Dacă ai şti ce fericită sunt…

Figura ei lunguiaţă, fină, stilizată, cu negrul, roşul şi albul, savant plasate, nu are o expresie concordanță cu fraza. Ma feresc, ca de o groapă în pavaj, să întreb ceva, dar prietena are sufletul prea plin.

— Aşteptăm şi pe tata, de la ţară, să-mi aducă bani. De când m’am măritat, numai chiria mi-a plătit-o. Cincizeci de mii un semestru, şi vezi ce strâmt e. Mobila e pe datorie. Ştii ce m-am speriat adineaori că e croitoreasa. Mai am să-i dau opt mii şi e de o insistenţă… scârboasă. Jean plăteşte masa şi distracţiile, mai mult nu poate din douăzeci de mii.

— Dar zestrea ta, moşie, vie, nu?