Bogătașa căreia îi era frică de croitoreasă. Întreținuții din București în Marea Criză

 

În „Bottin”-ul meu mental, am însemnat, acum vreo trei luni, nunta unei prietene, şi locuinţa ei, după voiajul de rigoare, într’un apartament ultramodern din blockhausul decupat alb pe negru în drumul care tocmai mă aduce spre centru, în începutul de noapte bine luminată.

— S’a vândut prost recolta, zice tata. Dar eu nu vreau să ştiu. Asa n’o pot duce. La ce m ’am măritat, dragă Doamne, daca n am bani destui pe mână. Îmi vine să plâng, iartă-mă. N-avem amândoi decât un singur automobil. Când unul iese, celălalt e condamnat acasă. Asta-i viaţă?

La uşă sună.

Prietena tresarie, plecă să deschidă. Şi din vestibul răsbătu vocea neobosită.

Jean, n’ai întârziat cumva? Cât e ceasul? A venit o prietena la mine, şi m ’am speriat că e croitoreasa.

— Iar, Mimi! făcu gros, Jean. ….

— Ce să fac? Trăesc cu groaza asta. Vrei tu sa-mi faci o plăcere? Haidem la un cinematograf, şi pe urmă să supăm undeva la Şosea, să ne mai ameţim, zău. Acum nu mai mergem la masă şi făcem economie.

Am avut senzaţia netă că Jean a înghiţit în sec, ca unul caruia îi e poftă de sarmale şi i se dă îngheţată. N’am prelungit vizita după saluturile de rigoare. …

Din nou în stradă, aceiaşi paşi moi, târâţi, pe cari reacţiunea îi îndreaptă apoi şi-i iuţeşte. Încă o greşală. Ce-are a face? Încercând, înveţi. Nu trebuia sa mă adresez persoanelor cari au fost mai bogate, micile găuri în preamultul lor, îi fac nenorociți.

Trebue să găsesc oameni noi în bogăţie, miraţi şi minunaţi, după anii lor de lipsuri, de bucuriile pe cari le dă banul.