Concomitent, a fost publicat şi afişat „pe străzi şi în pieţe” manifestul prin care patriarhul Miron Cristea, noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, chema populaţia la vot.
Cantacuzino arată că „miniştrii nu mai sunt răspunzători în faţa parlamentului, iar această funcţie nu poate fi deţinută decât de cei care sunt români de trei generaţii”.
Dreptul la vot se restrângea foarte mult, numai cei trecuţi de 30 de ani avându-l.
Cantacuzino apreciază că în acest fel „se loveşte în legionari”, cei mai mulţi dintre alegătorii lor fiind sub această vârstă. El însuşi avea cu opt ani mai mult!
Pe atunci, bucureştenii făceau politică la „Capşa”, la „Corso”, sau în alte localuri, atmosfera nefiind mereu la fel de paşnică ca în „poiana lui Iocan”.
Astfel, Cantacuzino notează că la Corso, într-o zi, nişte evrei l-au criticat pe A. C. Cuza.
Un consumator de la altă masă „i-a somat să înceteze”.
Refuzul a avut însă următorul rezultat: „scaunele au fost aruncate în cap, s-au spart geamurile mari de cristal de pe strada Franklin şi de pe Calea Victoriei şi câteva lămpi de cristal”.
Bătaia a devenit generală „unii români alăturându-se însă evreilor”. Deodată 10-15 „cuzişti” au pătruns în local întărind pe „naţionalişti”.
„Neutrii” au părăsit în grabă cafeneaua.
Interesant este faptul că doar „Universul” din 9 februarie 1938 a relatat incidentul.
Guvernul Goga „a evitat să-l comenteze, pentru a nu fi învinuit că nu ţine situaţia sub control. Mai mult: până a doua zi a înlocuit pe seama sa toate geamurile”.
O notă ulterioară consemnează faptul că „se vor face schimbări în magistratură. Regele era supărat pe magistraţii de la Curtea de Casaţie”, schimbările vizându-i în primul rând.
Printr-o lege specială, se fixa o limtă de vârstă, până la care puteau activa fiind scoşi foarte mulţi la pensie.
Consilierului Curţii de Casaţie, E. Petit, i s-a cerut „să demisioneze” de către Victor lamandi, ministrul Justiţiei, şi de A. Călinescu, ministrul de Interne.
Cauza: „A depus mărturie în procesul intentat lui C. Z. Codreanu”. Faptul acesta este apreciat ca fiind „cu totul neavizat în analele Magistraturii”.
Sursa: Gabriel Ciotoran, „Jurnalul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino”
