Un soi de reculegere şi de auto-confesiune, foarte asemănătoare de altfel cu aceea recomandată Biserica creştină.
În legătură cu această practici propovăduite de Stalin, se povesteşte o întâmplare extrem de amuzantă.
Într’o după amiază, foarte de vreme, din biroul lui Stalin, se aud isbucnind ecourile unei discuții violente.
„Ce s’o fi întâmplat, se întreabă înspăimântaţi secretarii din anticameră. Pe cine l-o fi muştruluind de astă dată şeful?”.
„E Rikof”, zise unul din ei.
„Ba nu, e Bukharin”, replică altul, „l-am văzut intrând înainte”.
Se rostesc diferite nume, în timp ce ţipetele răsună tot mai puternic.
„Îți zici Marxist”, urlă vocea marelui şef, „şi când colo, nu eşti decât un fleac, un caraghios. Nu eşti vrednic nici să piepteni barba lui Marx!”.
Furia părea că a ajuns la culme, Sgomotul devenise asurzitor. Apoi, de odată, totul se linişti într’o clipă.
Din cameră nu ieşiră nici Rykoff, nici Bukhaerin. Secretarul pătrunde cu sfială în biroul lui Stalin, pe care-1 găseşte stând aşezat la e biroul de lucru, congestionat şi găfâind.
Secretarul se uită sub masă.
Dumnezeule! Rykoff sau Bakharin să fie oare morţi? „Dar ce cauți acolo?”, strigă Stalin.
„Credeam, tovarăşe… Credeam că auzim.. Ce superbă e mania ta împotriva opoziţiei de dreapta; dar unde e…?”.
— „Cine?
— Tovarăşul, cu care ai discutat adineauri?
Stalin, străpungea cu privirea pe interlocutor şi rosteşte apoi rece:
„Dar nu cunoşti oare care e prima datorie a oricărui bun comunist? Mi-am terminat tocmai cele 12 minute ale exameului de conştiinţă”.
Cismele soldatului
Tot despre Stalin circulă o povestire, mai veche, care ne permite să ne dăm seama de valoarea omului şi de energia sa.
