Băiatul cojocarului din Șiria se apucă de scris la îndemnul lui Eminescu

 

Marele scriitor a murit la 17 august 1925, la Crucea de Jos, oraşul Panciu, judeţul Vrancea. A fost înmormântat, potrivit dorinţei sale testamentare, la schitul Brazi, reînhumat ulterior în cimitirul din oraşul Panciu.

Ioan Slavici este primul mare prozator provenit din Transilvania, a cărui influenţă a traversat spaţiul ardelenesc, ajungând în întreaga ţară.

Prozator, dramaturg, memorialist şi gazetar, s-a născut în comuna Şiria, judeţul Arad, la 18 ianuarie 1848. Era cel de-al doilea copil din cei cinci ai Elenei (mama sa făcea parte dintr-o familie de cărturari) şi ai lui Savu Slavici (meşter cojocar).

A învăţat la şcoala de pe lângă biserica din sat (1854-1858) şi a urmat cursurile liceului maghiar din Arad (1859-1865). S-a transferat la Liceul Piarist din Timişoara, absolvind clasele a şasea şi a şaptea.

Examenele pentru următoarea clasă le-a susţinut în particular, la Arad, părinţii săi nemaivând cu ce să-i asigure continuarea studiilor. După mari greutăţi, în august 1868 a susţinut examenul de bacalaureat la Satu Mare.

S-a înscris la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat a Universităţii din Budapesta în octombrie 1868, dar pentru că s-a îmbolnăvit şi-a întrerupt studiile. Un an mai târziu, le-a reluat la Facultatea de Drept din Viena, efectuând în acelaşi timp şi stagiul military. Aici l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, între cei doi formându-se o puternică legătură de prietenie.

Ioan Slavici a început să scrie la îndemnul lui Mihai Eminescu, care l-a recomandat revistei „Convorbiri literare”. Aici, prozatorul a publicat scrierile sale de început, care au fost în majoritate poveşti: „Zâna Zorilor”, „Floriţa din codru”, „Doi feţi cu stea în frunte” etc.

În 1872, s-a întors în ţară, unde a lucrat în biroul unui avocat din Arad, apoi ca arhivar la Oradea (1873). A trecut în România în 1874, stabilindu-se mai întâi la Iaşi, invitat de junimişti, apoi la Bucureşti, unde fusese numit secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi.

Ca o recunoaştere a activităţii sale, la 22 martie 1882, scriitorul a fost ales membru corespondent al secţiei istorice a Academiei Române.

A fost redactor la ziarul Timpul (1877-1880), alături de Mihai Eminescu (din octombrie 1877) şi de I.L. Caragiale (din ianuarie 1878).

Novele din popor

În decembrie 1881 i-a apărut volumul „Novele din popor” recenzat elogios de N. Xenopol şi Mihai Eminescu. Volumul a constituit un moment istoric în dezvoltarea prozei româneşti, cuprinzând câteva scrieri devenite clasice: Popa Tanda (scrisă în 1873, publicată abia în 1875), Gura Satului (1878), Budulea taichii (1880), Moara cu noroc (1880), Pădureanca (1884) ş.a., unele dintre ele publicate imediat şi în limba germană.

Parteneri