Stinnes spera că marca avea să se stabilizeze undeva cu mult sub valoarea originală, perpetuând astfel câştigurile pe care le realizase sub perioada de inflaţie.
Dar în Noembrie 1923 rostogolirea mareei fu oprită e drept, cu mari sacrificii.
În Martie 1924 suferind de piatră la ficat, i se făcură câteva operaţii şi muri la 10 Aprilie, orele 9 seara, înconjurat de cei şapte copii ai săi, dintre cari, trei erau încă mici, şi o femeiuşcă încărunţită, Frau Stinnes, care rămăsese mereu în umbră, trăind mai mult în modesta căsuţă dela Muhlheim.
Moartea lui Stinnes a provocat în public o emoţie ce părea sinceră. Trupul său, ca şi al lui Ivar Kreuger a fost incinerat.
Cosciugul fu lăsat încet, în cuptorul crematoriului, în vreme ce trei sute de minieri purtând costumele înegrite ale meseriei lor intonau străvechiul imn, cu care cei rămaşi la suprafaţă îşi petrec camarazii cari coboară în mine.
„Că Stinnes a fost un inamic al statului german” scria la epoca aceea corespondentul unui ziar american „nici guvernul şi nici poporul nu păreau
a se fi sesizat de aceasta, în momentul morţei sale. Acţiunile multora din întreprinderile Stinnes au suferit considerabile scăderi, imediat după moartea sa. La început însă, nu s’a bănuit că vastul concern Stinnes se clătina. Un an mai târziu se ‘ institui un concurs pentru alegerea celui mai frumos plan pentru un mausoleu, ce urma să se ridice
lângă Muhlheim, în mijlocul unor grădini cu flori şi jocuri de ape. Dar acest mausoleu n’a fost ridicat”.
Dintr’o- avere ce se cifrase la 50.000.000 dolari, nu mai rămânea în Septembrie 1925, decât mina de cărbuni din Muhlheim şi câteva vaporaşe, ce se plimbau alene pe Rin — cam ceeace moştenise Hugo Stinnes de la tatăl său.
