Câştigurile lui Hugo Stinnes, în măsura în care au existat realmente, s’au datorit faptului că şi-a făcut cumpărăturile într’o perioadă de „inflaţie”. El
cumpăra astăzi şi plătia mâine, peste o săptămână sau peste un an. În acest timp, valuta mărcei scădea mereu. Dacă marca ar fi continuat să coboare, dacă preţurile ar fi continuat să sporească, atunci n’ar mai fi existat un sfârşit pentru Hugo Stinnes.
În multe privinţe Stinnes a fost cea mai interesantă figură în grupa acestor trei giganţi financiari. E un portret lucrat în două culori: roşul furnalelor sale şi negru fierului şi a cărbunilor. Avea un nas aquilin ca ciocul unei păsări de pradă şi un aspect de evreu sau armean, deşi făcea parte dintr’o veche familie prusiana şi ura pe evrei.
Părul şi barba-i erau negre iar ochii întunecaţi şi pătrunzători. Purta numai haine negre şi cam neîngrijite, cravate gata înnodate şi avea la ceas un lanţ de fier.
„Pare o bucată de cărbune” spuneau ce-i cari-l vedeau.
Într’o noapte de iarnă Stinnes rămăsese până spre zori în micul birou al uneia din marile sale uzine metalurgice din Ruhr. O limuzină îl aştepta la scară şi în cele din urmă se ridică să plece, taciturn şi posomorit, ca de obiceiu.
Maşina făcuse abia vre-o sută de metri când printr’un rar impuls de solicitudine „Der Principal” dădu ordin şofeurului să oprească. Un supraveghetor ieşia pe poarta cea mare, îndreptându-se spre casă. Stinnes îl invită în maşina sa.
Rămase apoi fără a scoate un cuvânt în vreme ce supraveghetorul sta stânjenit într’un colţ. În cele din urmă, omul îşi luă inim a’n dinţi şi întrebă pentru ce Herr Stinnes, continua să lucreze atât de aprig, când avea o avere atât de mare?
Pentru ce nu se opria, să se bucure de viaţă? Marele om nu-i dădu însă nici un răspuns şi supraveghetorul se făcu mic de tot, copleşit de impresia că făcuse o gafă… Stinnes se întoarse după câteva clipe spre el, şi întrebă :
— Ai spus ceva?
Omul îşi repetă întrebarea.
