Evenimentul Istoric > Articole online > Istoria universală > Avangardism pentru eternitate
Articole online

Avangardism pentru eternitate

futurism

Spiritul veacului, după cum demonstrează Spengler, responsabil cu uniformizarea valorilor, a căpătat, în prima jumătate a veacului trecut, accentele unei sinucideri filosofice în masă a artiștilor avangardiști, “extremismul” inerent creație tuturor curentelor subscrise avangardismului (futurism, dadaism, suprarealism) confirmând cu acuitate paradoxul lui Bunin: ,,A distruge înseamnă a crea”, pe de-o parte, iar pe de alta, revelând nihilismul nietzschean, distrugător al tablelor vechi și înclinația spre dionisiac a spiritului artistic, anticipată de marele filosof german.

Avangardism pentru eternitate

De la futurismul italian din anii 1909-1912, ilustrat de ,,Manifesto tecnico” al lui Marinetti, în care era susținută renunțarea la punctuație și logică în literatură, la dadaismul lui Tristan Tzara, primul român cu o carieră internațională, autor al celor 7 Manifeste Dada, în care, printre altele, se “urlă” de două sute de ori, și la suprarealismul românesc al unor Gellu Naum și Gherasim Luca,  avangarda a fost una dintre fațetele modernismului, radicală, chiar anarhică, însă mai mult sub raportul lexicului, al cortexului poetic, al gramaticii textului decât sub raport ideatic, poezia avangardistă, aidoma celei pure, fiind deopotrivă intimistă și esențialmente lirică, subiectivă. Cu toate că erau animați de puternice sentimente antiburgheze și se opuneau cu vehemență mercantilismului, avangardiștii, orientați spre stânga, au practicat, pană în anii 1940, poezia ,,nouă”, expresie a valorilor burgheze, metamorfozându-i, e drept, limbajul, într-unul virulent, fulminant.

Kafka, Harms și Urmuz se înscriu tustrei în categoria avangardiștilor sadea, porniți serios să îl scandalizeze pe burghez

Kafka are viziunea unui gândac hidos, dar calin, Harms își glorifică geniul printre proști, Urmuz pendulează între afirmare și îngropare, înclinând însă spre neîncredere și reticența. Toți trei au însă viziunea luminată a aceluiași timp de ființa insolită, de esență autobiografică, care la Harms, în,,Caietul albastru nr.10” ajunge chiar să fie o nonexistență conturată, așa că mai bine să nu mai vorbim deloc despre ea. Persiflarea și spiritul caustic se observă clar la Urmuz în ,,Pâlnia și Stamate”, un ,,roman în patru părți”, cum îl descrie autorul, în realitate un text de câteva pagini înțesate de umor negru și de un rafinament critic sublim, Urmuz, în spiritul comic-absurd si parodic al avangardiștilor, luând în derâdere clișeele romanului realist și construcția sa epică, precum și dramele și moravurile burgheze, Stamate, finalmente, ajungând săși ucidă toată familia, iar apoi să se sinucidă pentru a scăpa de rușine.

Harms ia în deriziunea atât prejudecățile și concepțiile aberante și perimate asupra culturii ruse clasice, în special asupra lui Puskin și Gogol, cât și asupra elucubrațiilor lipsite de esența, Harms, de altfel, fiind extrem de critic la adresa colegilor de breaslă. E drept, doar în texte. Kafka pare că ajunge să se hrănească cu foame, devotamentul, chiar abnegația pe care o necesită arta fiind corolarul capodoperei “Un artist al foamei”, operă ce se distinge, cu toate că prezintă un personaj insolit, izolat și estropiat, prin aceea că în această creația Kafka nu portretizează un ostracizat, un surghiunit, ci un automarginalizat.

Așadar, o libertate pe care artiștii și-o arogă. Harms are, spre deosebire de cei trei, plăcerea faptului neînsemnat. Nu caută neobișnuitul, ci, cu toate astea, pare că pretutindeni dă de el, chiar și la teatru, unde o regurgitarea în lanț amenință buna desfășurare a piesei. În cele din urmă, e un spectacol ratat. Dintre cei trei, Harms pare că e cel care are puterea să ia și viața în râs. Ceilalți doi se lasă zdrobiți, anexați de ea. Cu toții însă nu ezită să trăiască un perpetuu absurd împărtășit.

 

Registration

Aici iti poti reseta parola