Arestată pentru că asistase la conferințele pe care filosoful Petru Manoliu le ținea prietenilor săi, la ceea ce el numea Universitatea Liberă, Alice Voinescu declara, în anchetă, „mărturisesc că n-am înțeles nimic, cu toată voința de a mă ține la curent”.
Despre calvarul lotului de deținuți politic Petru Manoliu, scrie Ion Pantazi în cartea sa „Am trecut prin iad”, apărută, în 1997, la editura Stindardul Românilor din Munchen.
„Plimbându-mă nervos del a un capăt la altul al celulei, îmi revine cu aceeași claritate în minte Reduitul de la Jilava cu camerele 9-12.
Profesorul Petru Manoliu, doctorul Tavernier, avocatul Caleia și arhitectul Ursescu făceau parte din lotul „Alice Voinescu”.
Ea era profesoara universitară la Conservatorul de Artă dramatică și am cunoscut-o bine, fiind vară primară cu mama mea.
Deseori vara, în timpul concediului, venea la noi la țară.
O intelectuală de mare clasă, fiind dată afară de la catedră, nu avea din ce trăi și ținea conferințe cu caracter filozofic, acolo unde era invitată în acest scop.
Astfel a ținut câteva prelegeri și în casa arhitectului Ursescu, alternând subiectele cu profesorul Petru Manoliu (…)
Mi-aduc aminte de povestirile celor din grupul „Alice Voinescu” în legătură cu întâlnirile lor în casa Ursescu, despre arestarea lor, dar mai ales de tragi-comedia anchetei!
Arhitectul Ursescu nu a luat parte la aceste ședințe cu caracter filozofic, istoric și literar, deoarece era plecat din București la un șantier de construcții, pe care îl conducea (…)
Au fost acuzați de complot împotriva orânduirii sociale, organizație pentru răsturnarea prin forță a guvernului, înaltă trădădare, intenție de spionaj și câte și mai câte!?!
Bineînțeles că nu puteau recunoaște astfel de acuzații, care nu aveau nimic de a face cu realitatea.
Au fost crunt bătuți și toată lumea a recunoscut până la urmă totul!
A recunoscut și arhitectul Ursescu, care era nevinovat și „la propriu, și la figurat”!
Dar iată că, într-o bună zi, întreg lotul a fost scos din Jilava, dar nu pentru a fi judecat, ci pentru o nouă anchetă!
Probabil că, analizându-se dosarul întocmit, Securitatea a ajuns la concluzia că acuzațiile sunt mult prea grave, că evident bandiții trebuiesc închiși, dar dosarul trebuie complect schimbat pentru a fi altfel încadrați (…)
La urmă, nu au mai fost judecați, dar cum, incontestabil, intelectuali fiind, ei nu puteau fi decât „dușmanii poporului”, au fost condamnați adminstrativ, adică prin hotărârea Ministerului de Interne, la 7 ani muncă la „Canal”!!!
Nu poate să nu mi revină în minte și felul în care acești oameni au fost strigați pentru a merge la muncă.
Într-o dimineață, vin mai mulți milițieni, Ivănică ținând o listă în mână și aunțând solemn:
„Bă, care te auzi și te crezi că numele tău este scris la mine ici, îți iei bagajul și ieși în p… m… afară: Alice Voinescu, Manoliu Petru, Caleia Ion, Tavernier Constatin, Ursescu Gheorghe”.
Ivănică nu i-a mai numărat, a închis zăvorul și a plecat.
După un sfert de oră a venit înapoi și a strigat: „Care p… m… ești Alice Voinescu?”.
Liniște mormântală!
„Mă, nu auzi mă, că dacă nu răspunzi, te bat de te c… pe tine!”.
Mă pune dracu să spun:
– Nu e aici, domnule plutonier.
– Care p.., m… ai vorbit, bă?
– Eu, domnule plutonier, și am făcut un pas înainte.
– De unde p… m… știi tu că nu-i aici?
– Fiindcă o cunosc pe Alice Voinescu. Este la secția de femei.
– De unde p… m… știi tu că este la secția de femei?
– Fiindcă este femeie, o cunosc din libertate.
– Bă, dacă nu o găsesc la femei, vin înapoi și vai de capul tău!
Am tremurat vreo două ore, îl cunoșteam pe Ivănică și s-ar fi putut ca Alice Voinescu să fi ajuns în spital, fiind în vârstă și bolnavă de inimă. Probabil însă că Ivănică a găsit-o, căci nu s’a mai întors!”.
Corespondența cu Cioran
În volumul de memorii intitulat „Înainte de a uita”, publicat la Editura Eminescu, în 1987), Paul Cortez, fost şef de secţie la Spitalul „Gheorghe Marinescu” din Bucureşti, recunoscut pe plan internaţional ca unul din marii specialişti în psihiatrie scria:
