Alianța inimilor – încheiată de România pe 3 martie 1921

Distribuie știrea: Facebook | Twitter

Așadar acea clauză introdusă de Take Ionescu, atunci în defavoarea Poloniei, juca acum în defavoarea României.

Skrzyński propunea deci ca noul text să cuprindă o formulă care să lase Poloniei dreptul de a aprecia dacă trebuie sau nu să intervină în apărarea Basarabiei, menajând astfel punctul de vedere sovietic.

Informat asupra opiniilor șefului Guvernului de la Varșovia, Guvernul român s-a grăbit să declare că o asemenea ciuntire ar face alianța inoperantă și lipsită de orice utilitate pentru România.

Acest răspuns energic, ca și presiunile opiniei publice și cercurilor politice poloneze care priveau cu neîncredere o apropiere de sovietici, poate chiar și rezultatele sub așteptări obținute de Skrzyński în tatonările preliminare cu Moscova, l-au făcut pe acesta să renunțe la rezerva menționată mai sus.

A propus totuși o altă redactare a tratatului, care să fie conformă cu noul spirit și noua terminologie a Pactului de la Locarno (1925) și, mai ales, a cerut schimbarea tratatului, dintr-o alianță defensivă față de sovietici într-un act de garanție generală.

Al doilea argument al contelui Skrzyński reprezenta o presiune politică suplimentară asupra executivului român: amenințând că nu reînnoiește alianța cu România, guvernul polon spera să obțină despăgubirea proprietarilor polonezi expropriați în Basarabia în urma aplicării Reformei agrare din 1921, în aceeași măsură în care fuseseră indemnizați proprietarii francezi, englezi și italieni, determinând ulterior tergiversarea ratificării Tratatului de garanție româno-polon. 

Cu toate acestea, Ion Gh. Duca , ministru al Afacerilor Străine al României între 19 ianuarie 1922 și 27 martie 1926, a acceptat noile propuneri, Convenția de alianță defensivă, vizând explicit frontierele răsăritene ale celor două țări, transformându-se într-un Tratat de garanție între România și Polonia, un pact general de garanție după modelul Pactului Societății Națiunilor. 

Principalele deosebiri dintre Convenția din 1921 și Tratatul din 1926, constau din modificarea titulaturii și obiectivelor principale, dintr-o Convenție de alianță defensivă, cu un scop bine definit, într-un Tratat de garanție, cu un angajament mult mai vag.

În documentul din 1921 se menționa explicit:

1. acordarea de asistență armată în cazul unui atac neprovocat asupra frontierelor orientale ale celor două țări și b) consultarea prealabilă asupra chestiunilor de politică externă privind pe vecinii din est.
2. În tratatul din 1926 aceste prevederi erau reformulate și dezvoltate astfel: respect și menținere contra oricărei agresiuni exterioare, a integrității teritoriale și a independenței politice prezente, conform articolului 10 din Pactul Societății Națiunilor. Ajutor și asistență în caz de atac neprovocat, conform articolelor 15-17 din Pactul Societății Națiunilor; consultarea prealabilă asupra chestiunilor de politică externă care interesează ambele țări; procedură de conciliere și arbitraj.

Tratatul a fost în final semnat la București, la 26 martie 1926, de ministrul român de externe I.Gh.Duca și  J. Wielowieski, trimisul extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Republicii Polone în România, în preziua sfârșitului mandatului ministrului român.

În acest context delicat, lucrurile s-au complicat prin schimbarea guvernelor în ambele țări, noul executiv polon declarând că era mai dornic să obțină ratificarea cât mai grabnică a Tratatului, decât să se conexeze o chestiune vitală pentru ambele state cu o afacere de ordin secundar, care se referea la interesele materiale ale câtorva proprietari de naționalitate incertă.

Cu toată această declarație de principiu, noul ministru polon de externe August Zaleski a cerut o scrisoare de recunoaștere din partea guvernului român privind drepturile proprietarilor polonezi expropiați în Basarabia. Noul ministru român de externe, Ion Mitilineu, aflând de la predecesorul său despre promisiunile verbale în acest sens, s-a mulțumit să reînnoiască aceste promisiuni de principiu partenerilor polonezi, evitând însă să își asume un angajament scris și cerând un răgaz pentru efectuarea demersurilor tehnice și juridice necesare.

Guvernul polon continua să afirme că nu conexează cele două chestiuni, dar amâna ratificarea sub diferite pretexte și a continuat să solicite obținerea unui angajament scris din partea guvernului român, în favoarea marilor latifundiari polonezi expropiați din Basarabia.

În perioada cuprinsă între 26 martie și 25 noiembrie 1926, relațiile româno-polone s-au desfășurat în acest context defavorabil.

În final, Seimul Poloniei (camera inferioară a Parlamentului) a ratificat Tratatul de garanție româno-polon la 30 septembrie 1926, cu o mare majoritate deși la a treia citire în plen.

Mult mai greu s-a obținut ratificarea în Senat, unde mai mulți senatori de marcă erau interesați direct în chestiunea exproprierilor marilor proprietari polonezi din Basarabia, în plus lucrurile fiind agravate de disensiunile politice dintre șeful camerei superioare a Parlamentul Poloniei și șeful statului polon, mareşalul Józef Piłsudski, președintele Senatului dorind să dea o lovitură politică adversarului său prin respingerea tratatului cu România.

Cu toate acestea, după dezbateri contradictorii, Senatul polon a ratificat tratatul, la 25 noiembrie 1926.

Schimbul instrumentelor de ratificare s-a efectuat la Varșovia, la 9 februarie 1927, iar înregistrarea la Societatea Națiunilor, la 7 martie 1927, la Geneva.

În decembrie 1930, în aproprierea noii reînnoiri, guvernul polon va fi acela care va insista pentru semnarea mai grabnică a Tratatului de garanție dintre România și Polonia.

Guvernul român a folosit oportunitatea pentru a propune câteva modificări la textul convenit în 1926:  

1. a) În articolul I al Tratatului, care copia formula articolului 10 din Pactul Societății Națiunilor, cuvântul “prezentă” se punea la plural, pentru a marca precis că se referă și la “integritatea teritorială” și la “independența politică” sau se propunea introducerea după cuvintele “integritatea teritorială” a cuvântului “actuală” (această soluție fiind aleasă în cele din urmă). Partea română considera astfel că ambele soluții propuse se aplicau și Basarabiei, ca parte integrantă a României.
2. b) Se suprima articolul 6 al Tratatului din 1926, care prevedea încheierea unei convenții de conciliațiune și arbitraj, articolul devenind perimat, această convenție fiind între timp încheiată.
3. c) Durata noului Tratat urma să fie tot de cinci ani, dar spre deosebire de trecut, documentul se putea prelungi tacit dacă nu era denunțat cu un an înainte de expirare.

Întrucât de această dată nu au mai existat diferențe de opinii, guvernul polon a acceptat propunerile făcute de partea română, noul Tratat dintre România și Polonia a fost semnat la Geneva, la 15 ianuarie 1931, de către miniștri de externe român și polon, Gheorghe G. Mironescu și August Zaleski.

Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut la București, la 26 martie 1931.

La 30 iunie 1931, la Varşovia, Józef Beck şi generalul Tadeusz Piskor, din partea polonă, şi Grigore Bilciurescu cu generalul Nicolae Samsonovici, din partea română, au semnat o nouă convenție militară, care, față de prevederile precedente, stabilea alocarea unor resurse sporite în caz de agresiune şi punea chestiunea unui comandament unic în cazul unor operațiuni reunite.

Aranjamentul tehnic militar adoptat acum avea aceeași valabilitate cu tratatul de garanţie, prelungindu-se automat după cinci ani dacă nu era denunțat în avans.

Inițiativa franceză de la începutul anilor 1930, de a recomanda aliaților est-europeni să își normalizeze relațiile cu Uniunea Sovietică și să încheie pacte de neagresiune cu Moscova a determinat o răcire a raporturilor româno-polone, Polonia și Franța încheind un astfel de pact în 1932, fără să țină seama de interesele României în chestiunea Basarabiei și izolând astfel țara noastră.

Noul ministru polon de externe, Józef Beck, a impus un nou curs politicii externe de la Varșovia, intrând în contradicție cu omologul său român, Nicolae Titulescu.

Gravele diferențe se datorau nu numai poziției polone diferite față de Uniunea Sovietică, ci și atitudinii din ce în ce mai revizioniste a Poloniei, marcată prin încheierea unui nou pact de neagresiune cu Germania în ianuarie 1934 și manifestarea deschisă a ostilității față de Societatea Națiunilor, Polonia renunțând unilateral la Tratatul Minorităților în septembrie 1934.

În plus, după 1935 s-au adăugat ambiguitatea lui Beck față de problema Transilvaniei, sprijinul acordat pretențiilor germane împotriva Cehoslovaciei și sprijinul independenței Slovaciei.

Însemările lui Titulescu

Atacat vehement de o parte din presa polonă și românească pentru presupusul rol jucat în deteriorarea relațiilor bilaterale, ministrul român de externe Nicolae Titulescu avea să noteze în 1937:

Pagini: 1 2 3