În celelalte duminici și zile de peste an se săvârșeste Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, excepție făcând zilele aliturgice și zilele din Postul Mare în care se oficiază Liturghia Darurilor mai înainte sfințite.
Ziua Ajunului este zi de ajunare, adică de nemâncare până după oficierea Liturghiei Sfântului Vasile Cel Mare.
Postul Crăciunului se încheie pe 25 decembrie, în ziua praznicului Nașterii Domnului, după Sfânta Liturghie. De aceea ziua de Ajun a Crăciunului este zi de post.
A fugit noaptea de acasă ca să se creștineze
Sfânta Eugenia era originară din Roma. Părinții ei, Filip și Eugenia, primind de la împărat o înalta dregătorie, au plecat în Alexandria, cu fiica lor.
Pe când erau în Alexandria, fiica lor Eugenia și-a părăsit pe ascuns părinții.
S-a îmbrăcat bărbătește, a luat cu ea două slujnice și într-o noapte, a fugit de-acasă.
S-a dus la un episcop și a primit de la el sfântul botez.
Și-a tuns părul capului, s-a numit Eugeniu și foarte de dimineață s-a dus în grabă la o mănăstire.
Acolo a trăit în osteneli, în nevoințe, în trude, în privegheri de toată noaptea și a săvârșit toată virtutea.
Strălucea că un mare luminator, așa că frații l-au rugat să le fie stareț. Nu voia, dar silit de cuvintele și de dragostea lor a primit.
Și așa, nu cuvântul ci fapta a arătat tuturor pe Eugeniu mare și prea strălucit. Chipul lui îi atrăgea pe toți. Cum atrage magnetul fierul, așa atrăgea pe toți, că să se desfăteze de vederea faptelor lui bune.
Dar o femeie Melantia, neagră la suflet, cum îi era numele, venită cu poporul că să se închine la mănăstire, s-a îndrăgostit nebunește de chipul frumos al lui Eugeniu.
Și s-a făcut că e bolnavă de o boală îndelungată și l-a rugat pe Eugeniu să-i îngăduie să-i spună boală numai lui îndeosebi, că altfel nu se poate vindecă.
Melantia îi grăia cu lacrimi și cu cuvintele ei înșelătoare i-a mișcat inima lui Eugeniu.
Curat la inima fiind, a primit-o, fără să-și dea seama de viclenia ei. Când s-a găsit singură cu starețul, tăciunele desfrânarii a aprins și mai mult inima Melantiei spre dragoste.
Și ca un orb, care-și pierde lumina ochilor, aprinsă de patimă, a căutat să aducă ocară lui Eugeniu, dar pentru că nu și-a ajuns scopul, Melantia s-a dus la prefectul orașului, tatăl Eugeniei, și a făcut plângere, că în cutare mănăstire starețul înșeală cu cuvinte viclene pe femeile cinstite și că desfrânatul a îndrăznit să o necinsteasca chiar și pe ea.
Când prefectul a auzit acestea s-a umplut îndată de manie și a trimis în grabă la mănăstire să aducă pe Eugeniu, starețul mănăstirii, și pe monahi.
Să-i aducă legați că pe niște oameni vinovați, închinători mincinoși și făcători de rele, să se înfățișeze înaintea scaunului sau de judecată și să dea socoteală de faptele lor. Și s-au înfățișat părțile la judecată.
A început să grăiască Melantia. A acoperit cu ocări pe dumnezeiescul stareț; l-a batjocorit și l-a defăimat cât a vrut.
Strigă, și arată cu degetul pe stareț prietenilor, îl făcea ticălos, iar pe monahii de sub ascultarea lui, stricați. Cu glas mare a strigat și a zis: „Ascultați-mă toți, că va spun adevărul!”. Cât este de mare răbdarea Ta, Doamne Atotputernice!
