Adunarea festivă organizată cu acest prilej, la Cluj, a avut loc la 13 martie 1945, în prezenţa regelui Mihai, a prim-ministrului Petru Groza şi a primului locţiitor al comisarului poporului pentru Afacerile Externe al URSS, A.I. Vîşinski.
La festivitatea pentru restaurarea administraţiei româneşti în Transilvania au mai participat membrii ai guvernului român şi reprezentanţii sovietici în Comisia Aliată de Control.
Guvernul Groza, constituit la 6 martie 1945, dorea să demonstreze opiniei publice româneşti că se bucură de sprijinul URSS în vederea rezolvării definitive a problemelor teritoriale aflate în litigiu cu Ungaria.
A urmat un schimb de telegrame între prim-ministrul român Petru Groza şi liderul sovietic I.V. Stalin, finalizat prin acceptarea de către guvernul sovietic, la 9 martie 1945, ca partea de nord-est a Transilvaniei să treacă sub administraţia românească.
Anexarea Transilvaniei de Nord-Est de către Ungaria a fost determinată prin dictatul de la Viena din 30 august 1940.
Tratative româno-ungare privind cedarea unui teritoriu românesc către Ungaria au început pe baza recomandărilor lui Hitler şi Mussolini, la Turnu Severin, în ziua de 16 august 1940.
Negocierile s-au desfăşurat extrem de anevoios, datorită revendicărilor exagerate ale Ungariei, notează „Istoria Românilor” (vol. VIII, coordonator Ioan Scurtu, Ed. Enciclopedică, 2003).
Astfel, delegaţii Budapestei au emis pretenţii asupra unui teritoriu însumând aproximativ 68.000 km pătraţi şi 3,9 milioane locuitori, din care 2,2 milioane români şi 1,2 milioane maghiari, în timp ce delegaţia română s-a pronunţat pentru un schimb de populaţie şi mici rectificări teritoriale.
„Constatând că tratativele româno-ungare nu ajungeau la nici un rezultat, Hitler a decis să intervină personal pentru rezolvarea situaţiei. La 27 august a stabilit cu propria-i mână graniţa de stat între România şi Ungaria. Istoricul german Hillgruber, care a studiat îndeaproape această chestiune, aprecia că în acea zi ‘Hitler a luat una din cele mai funeste hotărâri ale sale'”, arată lucrarea citată.
Germania şi Italia, nesolicitate de nici una din părţile contractante, prin Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, miniştri de externe ai acestor ţări, şi-au asumat funcţia de arbitri şi au convocat separat reprezentanţii Bucureştilor şi Budapestei la Viena.
Aici li s-a comunicat că nu era vorba de noi discuţii, ci despre o hotărâre a arbitrilor, Germania şi Italia, pe care România şi Ungaria trebuia să o accepte.
În Consiliul de Coroană lărgit, convocat de regele Carol al II-lea în noaptea de 30 august 1940, pentru a hotărî dacă România acceptă sau nu arbitrajul, fără să se ştie însă care sunt prevederile lui, dintre cei prezenţi, 21 s-au pronunţat pentru „arbitraj”, iar zece contra (C.I.C. Brătianu, Ion Mihalache, Arthur Văitoianu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Mihai Popovici, A.C. Cuza, dr. C. Angelescu, Victor Antonescu), fiind şi o abţinere.
La rândul său, ministrul de Externe al Ungariei a primit împuterniciri să semneze decizia arbitrilor. Pe această bază, Joachim von Ribbentrop şi Galleazzo Ciano au prezentat harta cu noua graniţă între România şi Ungaria.
România era silită să cedeze Ungariei partea de nord-est a Transilvaniei, reprezentând 43.492 km pătraţi, cu 2,6 milioane de locuitori, din care 50,2% români, 37,1% maghiari, 5,7% evrei, 2,8% germani, 1,9% ţigani, 2,3% ruteni, cehi, slovaci.
Cedările teritoriale ale Românei din vara anului 1940, Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilaterul şi Nord-Estul Transilvaniei, au fost contestate de o parte din liderii politici români, mai ales de cei din opoziţie, în frunte cu Iuliu Maniu, care au apreciat că singura decizie era aceea de a apăra ţara, cu orice risc şi împotriva oricui.
Unul din avantajele pe care le-ar fi adus această hotărâre ar fi fost că imaginea Românei impusă cu obligativitate devenea aceea a unui stat care ştia să se bată pentru el însuşi, iar nu pentru interesele altora ori sub imperiul unor calcule improprii. (surse: „Istoria Românilor”, vol. VIII, coordonator Ioan Scurtu, Ed. Enciclopedică, 2003; „Istoria României în date”, coordonare: Dinu Giurescu, Ed. Enciclopedică, 2003; „Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)”, vol. IV, Ioan Scurtu, Ed. Enciclopedică).
