418 ani de la moartea lui Mihai Viteazul

 

Mihai Viteazul realizase, fie cât numai pentru o clipă unitatea politică a ţărilor române, fapt de o însemnătate nemăsurată, dacă nu ca o încoronare a năzuinţelor trecute

„De la 1600, nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică.”, spunea Nicolae Iorga despre Mihai Viteazul.

A fost o personalitate privită cu interes deopotrivă de contemporani şi de cei care i-au urmat. A fost idealizat de Nicolae Bălcescu în cartea sa “Românii supt Mihai voievod Viteazul”, hiperbolizat de George Coşbuc……. „Iar barda-i din stânga ajunge la cer, /Şi vodă-i un munte..”. Regimul communist l-a “criticat” mai întâi că nu s-a sprijinit suficient pe popor, ba chiar prin „legământul lui Mihai” a făcut jocul „boierilor exploatatori” legând şerbii de glie. Treptat, „greşelile ideologice” i-au fost iertate, iar vodă a fost prezentat, în stilul bombastic şi gol al epocii, ca fiind primul ctitor de ţară, sau cel mult al doilea după Burebista.

Mihai Viteazul a fost precursonul Marii Uniri, căci, pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al tuturor celor trei țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.

 

27 mai 1600 este ziua care va rămâne în istoria acestui neam, căci este ziua în care, pentru prima oară, un conducător român apare în documente purtând titlul de “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”.

La această dată, Mihai Viteazul, în urma campaniilor desfăşurate în Transilvania şi Moldova, devine oficial conducător al celor trei ţări româneşti.

În mai 1600 a intrat în Iași, și în Iași s-a intitulat Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Ţara Moldovei. Și a luat stemele celor trei țări: acvila munteană, bourul moldovean și turnurile Transilvaniei, și a făcut o singură stemă. Și l-a chemat pe Nicolae Pătrașcu, moștenitorul, și i-a spus: „Tu vei domni peste toate!”.

Campania militară a fost una rapidă şi încununată de succes, atât în luptele dintre Mihai Viteazul şi Andrei Bathory (desfăşurate în perioada 18-28 octombrie 1599 la Şelimbăr), câştigate de domnul român, care, la 1 noiembrie 1599 intră triumfător în Alba Iulia, cât şi prin cucerirea Bacăului, unde îl înfrânge pe domnitorul moldovean Ieremia Movilă, la 10 mai, urmată de de predarea fără luptă a cetăţii Suceava de către garnizoana moldoveană.

Încă de la venirea sa la domnie, în septembrie 1593, Marele domn vizează realizarea celor două mari
idealuri: Independenţa şi Unirea. Pentru înfăptuirea lor îşi va stabili cu luciditate obiectivele şi priorităţile, scrie RADOR.

Într-o primă etapă va urmări câştigarea neatârnării faţă de Poarta Otomană.

Cu clarviziunea unui diplomat şi strateg iscusit, el îşi întăreşte alianţele cu vecinii, în primul rând cu Aron Vodă, domnul Moldovei şi cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, după care va adera la alianţa antiotomană „Liga Sfântă”. Lupta începe. Cu toată rezistenţa opusă, cei peste 100.000 de ostaşi turci reuşesc să treacă Dunărea şi la Călugăreni, pe 23 august 1595, domnitorul obţine o victorie pe care Nicolae Bălcescu o caracterizează ca „fiind briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei româneşti”.

După ce turcii sunt alungaţi, Mihai îşi concentrează eforturile pentru a realiza cel de-al doilea mare vis. Unirea, în condiţiile în care era înconjurat doar de adversari: în Transilvania, principele Andrei Bathory, favorabil unei alianţe cu turcii şi interpret al intereselor Poloniei, iar în Moldova Ieremia Movilă, devenit domn cu ajutorul marii nobilimi poloneze şi care vroia scaunul Ţării Româneşti pentru fratele său Simion Movilă.
În acest context, Mihai porneşte la îndeplinirea marelui ideal al unităţii româneşti.

După victoria de la Şelimbăr, Marele domn intră în Alba Iulia cu mare triumf, la 1 noiembrie 1599.

Era primul act al Unirii. Învingându-l pe Andrei Bathory, Mihai ştia însă că hotarele Daciei străbune nu se opreau la Carpaţi.

La 24 aprilie 1600 domnul pleacă din Alba Iulia, îndreptându-se spre Moldova. La 4 mai ajunge lângă Trotuş şi aici are loc celebra scenă povestită de Bălcescu, după care „moldovenii nu stătură mult în cumpănă, într-o clipă 15.000 dintr-înşii punându-şi cuşmele în vârful lăncilor, cu mare strigare de bucurie trecură în tabăra lui Mihai”.
Se înfăptuia, astfel, prima Unire politică a celor trei ţări româneşti, în hotarele ce reuneau, în cea mai mare parte, teritoriul vechii Dacii, deziderat major şi aspiraţie seculară a poporului nostru. Toate actele pe care le-a săvârşit la Alba Iulia şi la Iaşi indicau una şi aceeaşi preocupare: de a întări unitatea celor trei Ţări Româneşti şi de a reda poporului român măreţia pe care a avut-o în vremea vechii Dacii.

De aici, din
Iaşi, emite cel dintâi act şi bate cea dintâi medalie, care-l înfăţişează ca „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.

La 6 iulie 1600, în punctul cel mai înalt al destinului său, Mihai îşi confecţiona binecunoscuta pecete pe care figurează cele trei ţări române surori. Din acest motiv, el este considerat de istoriografia românească primul unificator al poporului român şi erou naţional.

” În timpul acesta se poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat războiul aşa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage… Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.” –

N.Iorga – „O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi”

Mihai îşi îngrijora nu numai duşmanii, ci şi aliaţii. Dacă spada sa fusese de folos Habsburgilor spre a redobândi Transilvania, era improbabil ca, după victorie, Mihai să fi fost dispus să le-o cedeze.

Asasinarea lui pe Câmpia Turzii, la 9/19 august 1601, răspundea perfect scopurilor imperiale.

Nu de un egal căruia să-i sporească puterea avea împăratul nevoie, ci de o unealtă de care, după folosinţă, să te poţi dispensa.

Generalul Basta ştia că imperialii nu doreau ca Transilvania să fie condusă de o personalitate puternică precum Mihai Viteazul, se arată în enciclopediaromaniei.ro.

Mai mult, Basta ar fi dorit pentru sine puterea, ca reprezentant al împăratului.

La 9/19 august 1601, în dimineaţa în care Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraş, un detaşament de 300 mercenari au fost trimişi să îl aresteze pe Mihai.

Acesta s-a opus arestării, moment în care un mercenar valon l-a împuşcat, un altul l-a înjunghiat în piept, iar alţii l-au lovit cu halebardele, după care i-au tăiat capul. Corpul lui Mihai Viteazul a rămas dezbrăcat şi aruncat în praful taberei.

După trei zile câţiva sârbi l-au îngropat pe furiş. Comisul Radu Florescu a luat capul şi l-a dus în Muntenia, unde a fost înmormântat la mănăstirea Dealu. Unde a fost înmormântat trupul lui Mihai Viteazul nu se ştie. Unele izvoare spun că ar fi fost dus la Alba Iulia şi înmormântat într-o biserică de acolo, dar că biserica a fost distrusă în 1714-1715. Alte izvoare spun că ar fi fost înmormântat lângă Turda, pe raza actualului sat Bogata, unde azi se află ridicată o biserică în amintirea marelui voievod.

Pieirea marelui domn impune cel puţin două întrebări. Era pregătită societatea românească pentru a înfăptui, în sens unificator, acţiunea politică şi militară a lui Mihai? Erau dispuse puterile creştine vecine să accepte, într-o zonă în care se interferau atâtea interese opuse, un stat independent care ar fi putut modifica, într-un mod nou, imprevizibil, vechile raporturi de forţe?

Prima măsură luată de Dieta Transivaniei condusă de nobili maghiari, de sași și de secui a fost următoarea: „Niciodată legăturile cu Țara Românească și Moldova să nu mai fie reluate, să păzim frontierele. Valahii din Țara Românească și Moldova să nu mai intre aici – și mai ales preoți și călugări, căci Mihai a făcut Unirea prin tainica lucrare a preoților săi”, care treceau munții ușor, că știau cărările cucului, nu aveau nevoie de drumurile largi. Și Mihai a lăsat asemenea amintire, deci, în Ardeal.

Peste toate posibilele răspunsuri, figura tragică a lui Mihai a influenţat decisiv istoria românilor, gândul său cuprinzător şi fapta sa temerară au impus un model şi au inaugurat o epocă.

Poate că nu avea în prim plan conștiința românească. Vă spun sincer că nu cred că Mihai Viteazul a vrut să formeze o Românie – că nu se putea atunci -, dar ideea de a-i strânge pe români la un loc a fost în mintea lui, și vă spun și de ce, a explicat academicianul Ioan Aurel Pop.

”Avem câteva mărturii, numai una v-o dau: un mare cronicar umanist maghiar – care, înainte de a intra Mihai în Transilvania, lucru care s-a întâmplat în 1599, îl face erou european și zice că e urmașul romanilor, și că românii sunt glorioșii descendenți ai Romei, pentru că acolo a fost provincia Dacia, și împăratul Traian i-a colonizat, și ce bine și frumos este -, după ce Mihai a intrat în Transilvania, nu-l scoate din valahul și tiranul, și barbarul.

Că a îndrăznit să intre într-o țară în care o elită minoritară îi conducea pe români, și a îndrăznit să schimbe rânduiala sau să trezească speranțe! Și el ce spune la un moment dat? După bătălia de la Șelimbăr, în care Mihai a fost învingător, acest cronicar, pe care îl cheamă István Szamosközy sau Stephanus Zamozius (un nume latinizat), zice: „La vestea bătăliei nenorocite de la Șelimbăr, s-au ridicat la luptă valahii – și cei de la noi, și cei din Țara Românească – și împreună, și separat, au ocupat drumurile, orașele și au ucis pretutindeni pe nobili”.

De ce? Și acuma vine explicația: „Mânați de încrederea că aveau un domn din națiunea lor”. Repet! „Mânați de încrederea că aveau un domn din națiunea lor.” Lumea nu era proastă atunci, cum ne închipuim unii dintre noi. Se știau deosebiri confesionale, lingvistice, și ideea de români exista, pentru că ăsta zice: “Românii și-au luat nasul la purtare pentru că aveau încredere, fiindcă pentru prima oară în Ardeal era un domn de națiunea lor.”

O întrebare care naşte şi astăzi controverse este dacă a dorit şi realizat conştient unirea celor trei ţări române, comentează Radio România Cultural.

Un răspus pertinent a dat marele istoric A.D. Xenopol: „ Prin aceasta, Mihai realizase, fie cât numai pentru o clipă unitatea politică a ţărilor române, fapt de o însemnătate nemăsurată, dacă nu ca o încoronare a năzuinţelor trecute…..desigur ca o apucare înainte a ţintei pe care poporul românesc….trebuie să o aibă pentru viitor.”

Este ţinta pe care „ poprul românesc” a urmărit-o până în 1918. Aici credem că stă imprtanţa „momentului” Mihai Viteazul şi nemurirea lui in istoria românilor, mai scrie sursa citată. Căci, spune Nicolae Iorga, „ A-l uita pe Mihai Viteazul, acum şi întotdeauna ar fi să ne uităm pe noi înşine, să părăsim memoria noastră.”