30 august 1940: La Viena, aşa-zişii arbitri decid răşluirea României
Printr-o postare pe pagina personală de Facebook, distinsul istoric Alesandru Duțu expune situația dificilă în care se afla România la finalul lunii august, anul 1940. Redăm mai jos notele istoricului militar.
La Bucureşti, Consiliul de Coroană (convocat în noaptea de 29 spre 30 august) ia în deliberare ,,comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele german şi italian” şi decide cu 21 de voturi acceptarea ,,arbitrajului Puterilor Axei asupra tratativelor româno-maghiare” (împotrivă s-au pronunţat C.I.C. Brătianu, Ion Mihalache, Mihail Popovici, Victor Iamandi, Victor Antonescu, A.C. Cuza, Arthur Văitoianu, dr. Constantin Angelescu, Silviu Dragomir şi mitropolitul Nicolae Bălan), hotărârea fiind comunicată la Viena, la orele 3.50.
Înainte de vot Gheorghe Tătărescu a citit o telegramă primită de la Viena prin care se arăta că Wilhelm Fabricius declarase că Germania ,,nu-şi ia nicio răspundere dacă în termen de cinci minute nu dăm răspunsul”.
La Viena, într-un salon al hotelului ,,Belvedere”, Paul Otto Schmidt citeşte delegaţiilor română şi ungară textul aşa-zisului arbitraj (în limbile germană şi italiană) în care se preciza că ,,frontiera definitivă” dintre România şi Ungaria era conformă hărţii anexate, delimitarea ,,mai detaliată”, la teren urmând a fi încredinţată unei comisii româno-ungare. Din document mai rezulta: teritoriul oferit Ungariei urma să fie evacuat de către trupele române într-un termen de 14 zile şi predat ,,în starea de ordine cuvenită”, etapele evacuării şi ocupării etc. urmând a fi stabilite de către o comisie româno-ungară şi a se desfăşura în ,,perfectă linişte şi ordine” sub atenta supraveghere a celor două guverne; toţi cetăţenii români aflaţi în teritoriul ,,cedat” urmau să dobândească de drept cetăţenia ungară, ei putând opta în şase luni pentru cetăţenia română şi să revină apoi în România într-un an, luând asupra lor averea mobilă şi putând să lichideze averea imobiliară păstrând sumele rezultate (în situaţia în care nu puteau să-şi lichideze averea imobilă urmau să fie despăgubiţi de către Ungaria); cetăţenii români de etnie maghiară, care nu locuiau în teritoriul ,,cedat”, puteau să opteze pentru cetăţenia maghiară în şase luni, urmând a beneficia de aceleaşi situaţie ca şi cetăţenii de etnie română din situaţia expusă mai sus; problemele apărute în executarea prevederilor ,,arbitrajului” urmau să fie soluţionate direct de către guvernele român şi ungar, în caz de dezacord asupra vreunei chestiuni aceasta urmând a fi supusă guvernelor german şi italian care vor adopta ,,decizii definitive”.
Ungaria încorpora 43.492 kmp și 2.609.007 locuitori, din care 50,2% români (1 307 903), 37% maghiari, 2,8% germani 2,8%, 5,7% evrei, 1,1% ruteni şi 3,4% alte naţionalităţi
,,Ungurii – consemnează Galeazzo Ciano – văzând harta geografică, nu mai pot de bucurie. Apoi, se aude un zgomot surd. Este vorba de Manoilescu, care s-a prăbuşit pe masă leşinat. Medici, masaje, ulei camforat. Îşi revine în cele din urmă, dar acuză puternic lovitura”.
Când vede conturul hărţii, Mihail Manoilescu leşină. Când îşi revine semnează textul documentului fără să-l citească.
Încercând să-l consoleze, Joachim von Ribbentrop i se adresează:
,,Domnule ministru, nu trebuie să fiţi descurajat; tot ce se întâmplă acum este spre binele României. Să ai adânca convingere că dacă era altfel se întâmpla dezastru mai mare. Aşa cum este acum, trebuie să te consideri ca salvatorul ţării d-tale şi aşa trebuie să te socotească şi ceilalţi români. Nu ştii ce clipă grea aţi trecut. Veţi afla-o mai târziu”.
,,Ceea ce mă îngrozeşte – a replicat Mihail Manoilescu – nu este judecata istoriei, ci soarta ce se deschide acum atâtor români care trec sub stăpânirea maghiarilor”.
,,În felul acesta, mişeleşte, prin fraudă şi surprindere, ca de tâlhari în miez de codru – avea să consemneze Raoul Bossy – a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler şi Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop şi Ciano”.
La Bucureşti, regele Carol al II-lea consemnează:
,,Ni se trasează o nouă graniţă, care, plecând de la Salonta, se îndreaptă spre Oradea Mare, urmează Crişul, ne ia Ciucea, Cluj, ne lasă Turda şi, pe urmă ne ia Secuimea de la Sf. Gheorghe spre nord, adică jumătatea de miazăzi a Transilvaniei, înglobând şi centru cel mai românesc al Bistriţei-Năsăud. Când am auzit aceasta, am fost ca lovit de măciucă în cap şi indignarea mea n-a mai avut margini. Singura compensaţie este garanţia erga omnes ce ne-o dau Germania şi Italia… Mă chiniue, de ieri, gândul dacă am dreptul de a lua această răspundere, într-un fel sau altul, dacă n-aş face mai bine să renunţ la toate şi să fac gestul suprem de a abdica”.
,,Pe măsură ce pierdem o nouă provincie – consemna şi Grigore Gafencu – dobândim o nouă garanţie. Suntem înconjuraţi de mari puteri care «îşi fac jocurile». Când zarul cade, noi plătim”.
