2 ianuarie 1492: Recucerirea Spaniei și expulzarea populației musulmane din peninsula Iberică
Situat la confluența râurilor Darro și Genil, în sudul Spaniei, orașul Granada a fost o fortăreață maură care a devenit proeminentă în timpul domniei sultanului Almoravid, în secolul al XI-lea. În 1238, Reconquista creștină i-a forțat pe musulmanii spanioli să se îndrepte spre sud, iar regatul Granada a fost stabilit ca ultimul refugiu al civilizației maure.
Granada a înflorit din punct de vedere cultural și economic în următorii 200 de ani, dar la sfârșitul secolului al XV-lea, dușmăniile interne și o monarhie spaniolă consolidată sub conducerea lui Ferdinand și Isabella au semnalat sfârșitul civilizației maure în Spania. La 2 ianuarie 1492, regele Boabdil a predat Granada forțelor spaniole, iar în 1502 coroana spaniolă a ordonat ca toți musulmanii să fie convertiți cu forța la creștinism. Secolul următor a fost marcat de o serie de persecuții, iar în 1609, ultimii mauri care mai aderau la islam au fost expulzați din Spania.
Între 1609 și 1614, din ordin regal, aproape toată populația musulmană din Spania, cunoscută sub numele de moriscos, a fost expulzată din țară. Deportarea a implicat câteva sute de mii de persoane și, în acest sens, a eclipsat mult mai cunoscutul edict de expulzare a evreilor spanioli, elaborat în 1492. Expulzarea moriscos este menționată în studiile generale în limba engleză despre Spania modernă timpurie și există o vastă literatură spaniolă pe această temă, însă povestea completă nu a mai fost prezentată în limba engleză de mulți ani. Relatarea bine documentată a jurnalistului Matthew Carr despre sfârșitul oficial al celor 900 de ani de prezență musulmană în Spania este scrisă cu atenție și documentată temeinic.
Tensiunea dintre populații
Carr face o scurtă prezentare a cuceririi musulmane inițiale a celei mai mari părți a Spaniei după anul 711 și a evenimentelor dintre cucerirea creștină a celei mai mari părți a peninsulei iberice, care a avut loc în secolul al XIII-lea, și capturarea în 1492, de către „regii catolici”, Ferdinand și Isabella, a ultimului stat musulman din Spania, emiratul Granada. Carr este sceptic, pe bună dreptate, în ceea ce privește imaginația modernă cu privire la presupusele relații de coexistență pașnică (convivencia) între musulmani și vecinii lor creștini și evrei între 711 și căderea califatului din Cordoba în 1031. El evidențiază tensiuni constante, care au dus adesea la violență, între cele trei comunități religioase, indiferent dacă se aflau sub dominație musulmană sau creștină, deși se concentrează în principal asupra a ceea ce s-a întâmplat cu populația musulmană din Spania condusă de creștini după 1492.
După ce prezintă o descriere clară și corectă a deteriorării și a sfârșitului vieții evreiești în mod deschis între 1390 și 1500, Carr se ocupă de ceea ce s-a întâmplat cu musulmanii din Spania după 1492. El descrie declinul constant al condițiilor de viață pentru acești musulmani, între această dată și 1614. Inițial, acordul de predare a Granadei le-a permis musulmanilor să își păstreze libertatea religioasă, la fel ca și echivalenții lor din Coroana Aragonului și, în special, din regatul Valencia. Curând, însă, presiunea misionară creștină a crescut și, în 1502, tuturor musulmanilor rămași în Coroana Castiliei li s-a ordonat să se convertească la creștinism sau să plece.
Astfel, măsurile care fuseseră luate anterior împotriva evreilor, inclusiv acțiunile Inchiziției, au fost aplicate și musulmanilor. Cu toate acestea, în timp ce evreii nu aveau un stat extern care să le apere interesele, moriscos au primit sprijin din partea Africii de Nord musulmane și a Imperiului Otoman în expansiune. S-a dezvoltat un climat de suspiciune între moriscos și majoritatea „creștinilor vechi” (Cristiano Viejo), primii fiind adesea considerați un fel de „a cincea coloană” sau „dușmanul din interior”. Presiunile percepute în această situație îl vor determina în cele din urmă pe Filip al III-lea să ordone expulzarea tuturor musulmanilor convertiți. Privind retrospectiv, acest rezultat părea inevitabil, după violenta rebeliune morisco din Alpujarras, în apropiere de Granada, între 1568 și 1570.
