1940-1944. Ce ar fi însemnat ocupaţia germană pentru România
Printr-o postare pe pagina personală de Facebook, distinsul istoric Alesandru Duțu expune situația dificilă în care se afla România la finalul lunii august, anul 1940. Redăm mai jos notele istoricului militar.
Prin presiune, ameninţări (Hitler: ,,Mai devreme sau mai târziu – şi probabil într-un timp foarte scurt – rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”; Joachim von Ribbentrop: ,,Führer-ul nu face bluf … În caz contrar veţi face război şi veţi pierde toată Transilvania”; Horthy Miklos: Stăpânirea Carpaţilor este pentru noi o problemă vitală”din est, vest şi sud) ultimatum şi aşa-zis arbitraj, România a fost răşluită, în vara anului 1940 de circa 100 000 de kmp, locuiţi de circa 7 000 000 de oameni.
Supărarea, indignarea şi revolta populaţiei au fost enorme (atunci ca şi acum), românii de rând şi liderii partidelor politice (interzise) aducând, pe bună dreptate, acuzaţii grave regelui, guvernului şi conducerii militare, care nu au dat ordinul de luptă, pentru a rămâne, cel puţin, cu demnitatea celui care îşi apără ţara în orice condiţii şi împrejurări.
Majoritatea a continuat să acuze (şi conducerea de dinainte şi pe cea de după), fără ia în calcul şi ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi fost înfrântă (şi ar fi fost, cu siguranţă, având în vedere starea reală a armatei române şi superioritatea covârşitoare a inamicului) şi ocupată ca şi celelalte state europene, cu puţin timp înainte (Polonia, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, statele baltice) sau mai târziu (Iugoslavia, Grecia, o parte a Uniunii Sovietice), în care ocupanţi au săvârşit omoruri, masacre, deportări, expulzări, au exterminat în lagăre oameni nevinovaţi, au înfometat populaţia etc.
Surprinzător (din multe puncte de vedere), cel care a luat în calcul şi consecinţele unei eventuale ocupaţii germane în România a fost dr. Wilhelm Filderman, fostul preşedinte al Comunităţilor evreieşti din România, care a precizat următoarele, într-o scrisoare înmânată lui Barbu Ştirbey (la sfârşitul lunii februarie 1944, înainte ca acesta să părăsească ţara şi să să se îndrepte spre Cairo):
,,Vă rog, deci, să consideraţi această scrisoare ca pe un testament. Redactându-l, nu pot să mă gândesc la altceva înainte de a mă gândi la România şi la poporul român. În această privinţă, doresc să fie cunoscută părerea mea: anume că poporul român a fost târât în război în împrejurări mai puternice decât voinţa lui. Într-adevăr, în 1914, România a rupt alianţa cu Germania şi a intrat în război alături de Aliaţi. De atunci, ea nu a avut altă politică externă decât cea a Aliaţilor. Noul război a găsit-o credincioasă acestei alianţe, dar a suferit o criză dinastică şi a fost nevoită să se lase sfârtecată din toate părţile, pierzându-şi teritorii pe care Aliaţii le recunoscuseră ca fiind româneşti: la nord – Bucovina, la sud – Dobrogea, la apus – Transilvania, la răsărit – Basarabia. Pentru România, a declara război Axei, ar fi însemnat să se lase ocupată, cu alte cuvinte, să asiste la asasinarea întregii elite româneşti credincioasă Aliaţilor şi – ţin să aduag – a celor 320 000 evrei ai săi. Totodată, ar fi însemnat – şi nu în ultimul rând – sporirea potenţialului de război al Axei. Căci nu mai e un secret pentru nimeni că guvernul român a rezistat la toate pretenţiile şi s-a târguit, reducându-şi contribuţia economică. Noi, cei care în 1916 am cunoscut care era viaţa în teritoriile româneşti ocupate de germani, când oamenii mureau de foame, şi care vedem bogăţia alimentară de acum, putem să ne dăm seama că potenţialul de război al Axei ar fi fost cu mult mai mare decât este în prezent ca urmare a alianţei româno-germane. De altfel, dacă România ar fi fost ocupată, milioane de muncitori români ar fi fost nevoiţi să-şi părăsească ţara pentru a merge să trudească în Germania. Să ne amintim, de asemenea, şi nobilul gest al României care a refuzat teritoriile ce i se ofereau – chiar şi Banatul sârbesc, pe care ea îl considera totuşi românesc, de vreme ce îl şi revendicase în 1918 ca teritoriu românesc. Şi acum, după ce am spus ce gândesc despre România, am să precizez de ce cred că simt deasupra mea fâlfâitul de aripi al îngerului morţii. Vorbeam de bombardamente. Aproape patruzeci la sută din populaţia evreiască a României trăieşte în Bucureşti. Numeroşi români au părăsit deja oraşul. Guvernul, la rândul său, e pe punctul de a se stabili în provincie. Dar evreii trebuie să rămână pe loc… Viaţa mea personală îmi este indiferentă. Aici ridic doar o chestiune de principiu. Să murim. Da, dacă victoria o cere, dacă fără moartea noastră ea nu ar fi sigură sau nu ar fi amânată… Dar, dacă aceasta nu este absolut necesar, măcar să existe gândul că am adus deja cele mai multe jertfe războiului şi să fie lăsaţi să supravieţuiască cei care încă trăiesc… Or, milioane de evrei au fost deja asasinaţi. Chiar acum două sau trei zile, Londra a anunţat că 7 000 de evrei greci, deportaţi spre Polonia, au fost masacraţi pe drum. Şi la noi în România s-a cerut deportarea totală a evreilor, dar cererea a fost refuzată. Totuşi, o parte din cei deportaţi înainte şi-au aflat moartea acolo. Din fericire, imediat după ce am revenit eu însumi din deportarea mea în Transnistria, am luptat pentru a determina repatrierea în ţară a deportaţilor supravieţuitori şi eforturile mele au fost încununate de succes: 7 000 de evrei au revenit, 5 000 de copii sunt în drum spre casă şi aghiotantul domnului mareşal mi-a comunicat hotărârea mareşalului de a-i repatria pe cei deportaţi. Iată, dragul meu prinţ, ce aveam de spus. Şi ceea ce aş socoti necesar să spun despre România, dacă aş supravieţui războiului; ceea ce trebuie să spun chiar acum, în cursul războiului, care se apropie de frontierele noastre. Înainte de a încheia trebuie să vă mai vorbesc şi de drepturile noastre. În această privinţă, trebuie avut în vedere două probleme: situaţia evreilor din diferite ţări şi problema Palestinei”.
Pe larg: ,,Magazin istoric”, august 1995, p. 12-14.
