13 iulie 1878: Tratatul de Pace de la Berlin. Recunoașterea internațională a independenței României
Contextul mult-așteptat la București pentru obținerea independenței a fost dat de izbucnirea Războiului Ruso-Turc în 1877, conflict prin care Rusia viza recuperarea pierderilor teritoriale suferite în Războiul Crimeii și recăpătarea supremației în Marea Neagră, prin încurajarea mișcărilor politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.
Pentru România, participantă la război, tratatul încheiat la Berlin a însemnat recunoașterea condiționată a independenței sale. Mai precis, se impunea României acordarea cetățeniei române evreilor care locuiau în țară, dar și o cedare teritorială prin care îi erau retrocedate Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad) ce fuseseră restituite României în 1856, prin Tratatul de la Paris. Pierderea era compensată prin alipirea la România a Dobrogei, a Deltei Dunării și a Insulei Șerpilor.
Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toți participanții să ia în considerare aportul României pe plan militar la câștigarea Războiului de Independență al României din 1877-1878 care consfințea independența României. Deși se angaja să respecte toate prevederile tratatului, Rusia a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparținuseră României: județul Cahul, județul Ismail și județul Bolgrad, astăzi parte componentă a Ucrainei din anul 1991, după dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Rusia a declarat război Imperiului Otoman pe 24 aprilie 1877, în momentul în care primise deja permisiunea României de a staționa pe teritoriul nostru trupele care se aflau în drum spre Turcia.
Prevederile Tratatului de la Berlin referitoare la România au fost cuprinse în articolele 43-46
Art. 43: Se recunoştea independenţa României, „legând-o de condiţiile expuse în următoarele două articole”.
Art. 44: „În România deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate suspuşilor pământeni ai statului român, precum şi străinilor şi nu se va opune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor puterilor, comercianţii sau alţii vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”.
Art. 45: „Principatul României retrocedează Majestății Sale Împăratului Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei despărţită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856 şi care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miazăzi cu talvegul braţului Chiliei şi gura Stari-Stambulului”.
Art. 46: Insulele formând Delta Dunării, precum Insula Şerpilor, Sangeacul Tulcei cuprinzând districtele (Cazas) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge (Constanţa), Medgidia „sunt întrupate cu România. Principatul mai primeşte, în afară de aceasta, ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care, plecând de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miazăzi de Mangalia”.
Deși plenipotențiarilor români Mihail Kogălniceanu (ministru al Afacerilor Străine) și Ion C. Brătianu (președinte al Consiliului de Miniștri) nu li s-a permis să participe la negocieri, ei au fost invitați de Cancelarul Otto von Bismark să expună punctul de vedere al Statului Român în ședința din 19 iunie/1 iulie. Chiar dacă „au fost doar auziți, dar nu și ascultați”, doleanțele lor nefiind acceptate decât parțial, discursurile susținute de plenipotențiarii României în fața reprezentanților Marilor Puteri au reprezentat o premieră pentru diplomația românească, în acord cu noul statut internațional al țării.
