Ziua în care s-a reaprins speranța. Trei decenii de la formarea Convenţiei Naţionale pentru Instaurarea Democraţiei

 

Liderii PNL, PNŢ-CD, PSDR, PER şi UDMR au semnat, pe 15 decembrie 1990, documentul de constituire a Convenţiei Naţionale pentru Instaurarea Democraţiei (CNID), care va deveni Convenţia Democrată din România (CDR), pe 26 nooiembrie 1991.

Ulterior, alianţei i s-a alăturat şi Partidul Alianţei Civice, conducerea CNID fiind asigurată de Corneliu Coposu, preşedintele PNŢ-CD.

Obiectivele declarate în protocolul de constituire al Convenţiei erau „instaurarea unei societăţi profund democratice, instaurarea adevărului în toate domeniile vieţii publice, a unui climat de înţelegere, toleranţă, armonie socială, patriotism authentic”.

Formaţiunile semnatare ale alianţei şi-au păstrat individualitatea, Statutul şi programul politic propriu.

Un an mai târziu, la 21 noiembrie 1991, partidele din Convenţia Naţională pentru Instaurarea Democraţiei şi alte formaţiuni politice din Forumul Democratic Antitotalitar Român au decis să formeze coaliţia electorală Convenţia Democratică din România (CDR).

Atât CNID cât şi CDR au apărut în contextul în care, după revoluţia din 1989, opoziţia era fragmentată, iar scena politică românească era dominată de Frontul Salvării Naţionale (FSN), care la alegerile din 1990, obţinuse circa 66% din voturile exprimate, iar preşedintele Ion Iliescu, candidatul susţinut de FSN, câştigase alegerile prezidenţiale cu circa 85% din voturi.

Au mai intrat în CDR Partidul Naţional Liberal-Convenţia Democratică (aprilie 1992), Partidul Naţional Liberal-Aripa Tânără (iunie 1992) şi Federaţia Ecologistă din România (august 1992).

Alegerile locale din 1992 au fost primele la care noua formaţiune a candidat, obţinând o victorie a candidaţilor în Bucureşti şi în unele mari oraşe. Totuşi pe primul loc s-a situat FDSN, CDR revenindu-i locul al doilea.

PNL a părăsit CDR în aprilie 1992, preşedintele formaţiunii Radu Câmpeanu argumentând că nu mai este de acord cu prezentarea pe liste comune la alegerile parlamentare şi prezidenţiale ce urmau să aibă loc în acelaşi an.

Astfel, la 24 iunie 1992, preşedinţii partidelor şi formaţiunilor membre ale CDR au semnat un protocol de organizare a Convenţiei prin care alianţa urma să susţină un candidat unic la preşedinţia ţării.

Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1992 au întărit poziţia CDR ca principală forţă de opoziţie, alianţa obţinând circa 20% din voturi la alegerile parlamentare.

De asemenea, Emil Constantinescu, candidatul comun al CDR, s-a calificat în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale (31,24% în primul tur de scrutin), dar nu a reuşit să devină preşedintele României (38,57% din voturi în turul al doilea).

În cadrul Consiliului Naţional al CDR din 26-27 noiembrie 1992, Corneliu Coposu a demisionat din funcţia de preşedinte al CDR şi l-a propus în locul său pe Emil Constantinescu.

Acesta va fi reales preşedinte al Convenţiei la 22 martie 1995, devenind în mod automat, candidatul unic al acesteia la alegerile din 1996.

Alegerile locale din iunie 1996 au confirmat ascensiunea CDR, aceasta obţinând un scor aproximativ egal de voturi cu Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), care era succesorul fostului FDSN/FSN. Alegerile locale din Bucureşti au fost din nou câştigate de CDR, care a obţinut atât mandatul de primar al Capitalei, prin Victor Ciorbea, cât şi cinci dintre cele şase primării de sector.

Alegerile parlamentare din noiembrie 1996 au fost câştigate de CDR, care a obţinut cca 30% din voturi.

Locurile de parlamentar obţinute au fost repartizate între partidele componente, pe baza unor evaluări făcute cu privire la ponderea fiecărui partid în cadrul alianţei.

Astfel, ponderea principală revenea în continuare PNŢCD, urmat de PNL şi PNL-CD.

La rândul său, Emil Constantinescu s-a calificat în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, în urma căruia a devenit preşedintele României, învingându-l pe Ion Iliescu.

Ca urmare a câştigării alegerilor parlamentare, CDR a preluat şi guvernarea, fiind astfel primul moment de după 1989 când în România avea loc alternanţa la putere.

Prim-ministru a fost numit Victor Ciorbea care fusese ales şi primar al Bucureştiului.

Coaliţia de guvernare era formată din CDR, USD (PD+PSDR) şi UDMR. În urma unei crize politice determinate de conflictul cu PD, Guvernul Ciorbea a demisionat la 30 martie 1998. Noul premier devenea, câteva zile mai târziu, senatorul PNŢCD, Radu Vasile.

La 13 decembrie 1999, preşedintele Emil Constantinescu a decis revocarea din funcţie a premierului Radu Vasile, în contextul în care şi PNŢCD, partidul care îl susţinea, i-a retras sprijinul politic.

Pe 16 decembrie 1999, preşedintele Emil Constantinescu îl desemna premier pe guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.

 Acesta din urmă avea să fie şi candidatul CDR la preşedinţia României. Cu excepţia PNL, partidele din cadrul CDR au mai candidat pe liste comune la alegerile locale din 2000, dar în urma scorului mic obţinut, nu au mai candidat împreună şi la alegerile parlamentare din acelaşi an.

La 7 august 2000, PNŢCD, UFD şi FER au semnat protocolul de înfiinţare a unei noi alianţe, Convenţia Democrată Română 2000 (CDR 2000).

Eşecul lui Mugur Isărescu la alegerile prezidenţiale din 2000 ((9,54%), precum şi cel al CDR 2000 (cca 5%) la parlamentarele din acelaşi an – nu a reuşit să intre în parlament -, au consfiinţit destrămarea CDR.

De altfel, la câteva zile după anunţarea rezultatului alegerilor, preşedintele PNŢCD şi conducerea partidului şi-au dat demisia.

La următoarele scrutine parlamentare, PNŢCD a participat la alegeri singur sau în alianţe, dar scorurile obţinute au fost nesemnificative.

 

Sursa: Agerpres