Stipulaţiile referitoare la puterea legislativă şi la alcătuirea ei din noua şi întemeiată pe principii democratice moderne, unul din actele fundamentale de edificare a României moderne, au fost completate prin Legea electorală, adoptată cu 69 de voturi pentru şi trei voturi contra.
Acest act a abrogat legea electorală din 3 iulie 1864 şi a rămas în vigoare până la adoptarea legii electorale din 9/21 iunie 1884.
Plebiscitul
Noua Constituţie şi noua lege electorală au fost aprobate prin plebiscitul organizat la 10/22-14/26 mai, cu 682.621 de voturi da, 1.307 nu şi 70.220 de abţineri.
Erau introduse noi instituţii: Senatul (Parlamentul devenea bicameral) şi Consiliul de Stat (care elabora proiectele de legi pe baza iniţiativelor domnitorului).
La 2/14 iulie 1866, Legea electorală a fost adoptată şi prevedea menţinerea votului cenzitar, dar censul este mult scăzut faţă de cel prevăzut prin Convenţia din 1858, majoritatea cetăţenilor bărbaţi obţinând dreptul de vot.
Legea împărţea alegătorii în colegii, în funcţie de cuantumul impozitului (compuse din alegători primari şi din alegători direcţi), care trimiteau în Cameră două categorii de deputaţi: ai oraşelor şi ai judeţelor.
Colegiile
Noua lege electorală din 30 iulie/11 august 1866 prevedea componenţa Adunării Deputaţilor, formată din deputaţi aleşi iar în vederea alegerii lor corpul electoral din fiecare judeţ era împărţit în patru colegii.
Făceau parte din primul colegiu de alegători aceia care aveau un venit funciar mai mare de 300 de galbeni, iar din al doilea colegiu cei ce aveau un venit funciar de la 100 la 300 de galbeni; din colegiul al treilea, al oraşelor, făceau parte comercianţii şi meşteşugarii, care plăteau un impozit de cel puţin 80 de lei, fiind scutiţi de acest cens cei care exercitau profesiuni liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii de stat.
Toţi aceştia alegeau direct: primul şi al doilea colegiu alegeau 66 de deputaţi în cele 33 de districte, în timp ce colegiul al treilea alegea 58 de deputaţi, repartizaţi astfel: Bucureşti – 6, Iaşi – 4, Craiova, Galaţi, Ploieşti, Focşani, Bârlad, Botoşani – câte 3, Piteşti, Bacău, Brăila, Roman, Turnu Severin – câte 2, iar celelalte reşedinţe de judeţ câte unul. Din cel de-al patrulea colegi făceau parte toţi cei care plăteau un impozit cât de mic către stat şi nu se încadrau în nici unul din cele trei colegii, 50 de alegători din colegiul patru alegeau un delegat, iar delegaţii îl alegeau pe deputat la „reşedinţa districtului”.
Colegiul al patrulea alegea câte un deputat în fiecare judeţ. Astfel numărul total de deputaţi era de 157.
Pentru a fi eligibili deputaţii trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cetăţeni români, fie prin naştere, fie prin împământenire; să se bucure de drepturile politice şi civile; să aibă peste 25 de ani; să aibă domiciliul în România.
Deputaţii erau aleşi pe o perioada de patru ani.
Pe lângă condiţiile amintite mai sus pentru a figura în colegii, alegătorii trebuiau să fie, de asemenea, cetăţeni români, fie prin naştere, fie prin împământenire şi să aibă vârsta de 21 de ani împliniţi.
Nu puteau fi alegători servitorii, cerşetorii, cei cu interdicţie judecătorească, cei supuşi vreunei protecţii străine, cei în stare de faliment declarat.
De asemenea, erau nedemni de această calitate cei lipsiţi de exerciţiul drepturilor civile şi politice, cei condamnaţi pentru crimă, furt, înşelăciune, abuz, atentat la bunele moravuri sau corupţie.
Membrii Senatului erau aleşi câte doi în fiecare judeţ de către două colegii.
Primul era alcătuit din proprietarii de fonduri rurale cu un venit de cel puţin 300 de galbeni, iar din al doilea colegiu, cel al oraşelor de reşedinţă, făceau parte proprietarii de imobile cu un venit de până la 300 de galbeni.
Universităţile din Bucureşti şi Iaşi trimiteau şi ele câte un senator. Existau şi senatori de drept: moştenitorul major al tronului, precum şi mitropoliţii şi episcopul.
Condiţiile pentru a fi eligibil ca senator erau asemănătoare celor de la deputaţi, cu precizarea că aceştia trebuiau să aibă vârsta peste 40 de ani şi să realizeze un venit de cel puţin 800 de galbeni.
Mandatul senatorilor era de opt ani, ei înnoindu-se pe jumătate o dată la patru ani.
Alegerile din 1866
Guvernului prezidat de Ion Ghica (15 iulie 1866 – 21 februarie 1867) i-a revenit acţiunea de a organiza primele alegeri, care s-au desfăşurat în zilele de 29, 30, 31 octombrie şi 1 noiembrie 1866, sub regimul noii Constituţii şi al noii Legi electorale.
În noua Adunare, conservatorii nu au obţinut majoritatea, dar au căpătat cel mai mare număr de mandate, în jurul a 40, în timp ce vreo 75 de mandate s-au împărţit între radicali, liberali moderaţi şi fracţioniştii moldoveni.
Când s-a constituit biroul, Lascăr Catargiu a fost ales preşedinte al Adunării, iar printre cei patru vicepreşedinţi nu se număra niciun radical. La 15/27 noiembrie 1866, Adunarea Deputaţilor şi-a inaugurat lucrările.
Noul act legislativ a reglementat activitatea electorală în România până în 1884, după ce, în 1881, Principatele Unite au obţinut un nou statut, cel de Regat.
Sursa: Agerpres
