Plecarea ultimelor contingente ale armatei sovietice la 17 august 1958 a avut loc concomitent în garnizoanele din Constanţa, Galaţi, Timişoara, Ploieşti și Iaşi, transportul făcându-se pe calea ferată, fiind asigurat de către Armata Română.
Convenția armistițiului și ulterioarele tratate de pace de la Paris din 1947 au conferit baza legală a ocupației militare sovietice a României, care a durat până în august 1958 și a ajuns la 615.000 militari în 1946.
Autorii sovietici, regimul comunist instalat de Armata Roșie și Constituția din 1952 se refereau la evenimentele din 1944 ca la „Eliberarea României de către glorioasa Uniune Sovietică”, iar majoritatea surselor românești de după 1989 și a celor occidentale folosesc însă termenul „Ocuparea sovietică a României”, pentru perioada 1944 – 1958
Efectul pactului de armistițiu a încetat pe 15 septembrie 1947, când Tratatul de pace cu România a intrat în vigoare.
Noul tratat punea bazele unei prezențe sovietice militare nelimitate în România, prin Articolul 21, paragraful 1:
„Prin acceptarea prezentului tratat de pace, toate forțele militare aliate vor fi retrase în termen de 90 de zile din România, cu excepția Uniunii Sovietice care își va păstra pe teritoriul României orice forțe armate considerate necesare pentru menținerea liniilor de comunicație cu armata sovietică din zona de ocupație sovietică din Austria”.
Odată cu Tratatul de Stat Austriac din 1955, motivul prezenței trupelor, așa cum era specificat în Tratatul de la Paris, a încetat să mai existe. Prim-ministrul Gheorghiu-Dej a anunțat însă că trupele vor staționa atâta vreme cât vor mai exista soldați străini în Germania de Vest.
Trupele sovietice din România au fost folosite și pentru a suprima Revoluția ungară din 1956.
Apoi, la 17 aprilie 1958, URSS a anunțat, în mod oficial, guvernul de la București despre intenția de a retrage trupele sovietice de pe teritoriul României.
Acordul de repatriere
La 24 mai 1958 a fost semnat de către România și URSS un acord de repatriere a militarilor sovietici staționați pe teritoriul nostru.
Acordul prevedea un calendar al eșalonării retragerii efectivelor în perioada iunie – august 1958, cât și așa-zise manifestări ale solidarității și prieteniei româno-sovietice.
La aceeași dată, Comitetul consultativ al statelor semnatare ale Tratatului de la Varșovia a aprobat această măsură.
În memoriile sale, liderul URSS de atunci Nikita Hrușciov a menționat faptul că, în anul 1958, pe teritoriul românesc staționau una sau două divizii sovietice de tancuri și o divizie sovietică de infanterie
În realitate, în România se afla „Armata Mecanizată Independentă”, având în compunere: o divizie de tancuri în Banat (Timișoara, Arad, Radna și Lipova) cu un efectiv de 9.657 militari și civili cu 313 tancuri, o divizie mecanizată în poarta Focșanilor (Focșani, Râmnicu Sărat, Brăila, Galați), având 9.062 militari și civili cu 187 tancuri, o divizie mecanizată în Dobrogea, având 11.133 militari și civili cu 187 tancuri, un regiment de tancuri în Muntenia (Ploiești, Bascov, Crângul lui Bot), având 1.402 militari și civili cu 94 tancuri și 6 unități de aviație, având 2.957 militari și civili.
Forțele sovietice staționate în România cuprindeau în total 34.211 militari și civili cu 781 tancuri T-34.
În cursul pregătirii retragerii trupelor sovietice de ocupație, prin Decretul nr. 810 din 14 iunie 1958, întregului personal al acestor unități i-a fost acordată Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”.
Cu această ocazie, au fost decorați în total 35.027 militari sovietici.
Ca urmare a acestei retrageri, România a devenit singura țară din Tratatul de la Varșovia pe teritoriul căreia nu se aflau trupe și baze militare sovietice.[
