Ziua în care a murit criticul preferat al comuniștilor

 

Pentru că i-a trimis, în 1943, un memoriu Mareşalului Antonescu, solicitându-i ca Editura Fundaţiilor Regale să-şi respecte obligaţiile contractuale cu privire la tipărirea şi difuzarea Istoriei literaturii române de la origini până în prezent (1941), după 23august 1944 a fost considerat de liderii Partidului Comunist din România ca un antifascist.

Apoi a ajuns să facă parte din organizaţiile de masă patronate de PCR.

Membru titular al Academiei Române din mai 1948 şi membru titular activ din august același an, a condus din 1945 Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române.

A murit la 12 martie 1965, la Otopeni.

Născut la 19 iunie 1899, în Bucureşti, ca fiu al Mariei Vişan, a fost înfiat de familia lui Constantin Călinescu din Iaşi. A urmat cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti (1919-1923) fiind în acelaşi timp custode al bibliotecii facultăţii şi paleograf la Arhivele Statului.

Bursier la Roma

În anul 1924 a călătorit în Italia, cu prilejul editării revistei „Roma”, al cărei redactor a devenit ulterior. A fost bursier al statului la Şcoala Română din Roma (1923-1928), unde, la recomandarea lui Vasile Pârvan şi Ramiro Ortiz, a studiat documente referitoare la propaganda catolică din Ţările Române. Cercetările s-au concretizat în două studii în limba italiană (1925, 1930).

Ulterior s-a dedicat activităţii didactice (1928-1935) fiind profesor de filosofie sau limba italiană la licee din Timişoara şi Bucureşti. În acelaşi timp a colaborat la o serie de reviste culturale şi a editat periodice precum „Sinteza” (1927) sau „Capricorn” (1930). Timp de doi ani (1933-1935) a fost redactor principal al revistei „Viaţa Românească”, alături de Mihail Ralea.

A devenit doctor în Litere la Universitatea din Iaşi (1936), cu o lucrare pe tema operei eminesciene şi şi-a început cariera universitară fiind conferenţiar la Catedra de estetică şi critică literară din Iaşi, iar din 1942, profesor titular. În acelaşi timp s-a implicat în publicistica literară, editând prima serie a săptămânalului „Jurnalul literar” (1939).

Revenit la Bucureşti ca şef al Catedrei de literatura română modernă, la Facultatea de Litere (1945), a continuat activitatea de editor, impunându-se ca un nume în rândul exegeţilor eminescologi. Monografii precum „Opera lui Mihai Eminescu” (în cinci volume, 1934-1936), „Viaţa lui Ion Creangă” (1938), „Nicolae Filimon” (1959) şi „Gr. M. Alexandrescu” (1962) au precedat opera sa fundamentală, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941).

Criticul şi istoricul literar s-a dovedit a fi şi un talentat romancier, manifestând predilecţie pentru mediul citadin: „Cartea nunţii” (1933), „Enigma Otiliei” (1938), „Bietul Ioanide” (1953) şi „Scrinul negru” (1960). Căutările sale estetice s-au regăsit în volume ca „Principii de estetică” (1939), „Estetica basmului” (1965) sau „Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică” (1946-1947). Dramaturgia lui Călinescu este ilustrată de piese ca „Şun sau Calea neturburată. Mit mongol” (1943) sau de cele reunite în volumul de „Teatru” (1965).

A publicat şi volume de versuri („Poezii”, 1937 şi „Lauda lucrurilor”, 1963); a tradus integral poezia lui Horaţiu şi versiuni din literatura străină („Un om sfârşit” de Giovanni Papini, etc.).

 

 

Parteneri