Datând de la cucerirea dacilor „barbari și opincari” de către romanii „civilizatori”, ea se prelungește până în zilele noastre.
Aceeași prejudecată fixează Evul Mediu ca apogeul decalajului dintre noi și Occident, la care tot românii au identificat și scuza: „În timp ce noi ne băteam cu turcii și tătarii, ei își vedeau în liniște de construit catedrale și universități”.
Repere culturale, precum faimoaele versuri eminesciene „Eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul” sau „Un bătrân atât de simplu după vorbă, după port”, nu au făcut decât să consolideze această prejudecată.
Există însă numeroase semne că Țările Române nu au fost nici pe departe atât de înapoiate ori atât de sărace cum se crede. În multe privințe, civilizația de aici a fost sincronă cu cea occidentală sau bizantină, iar viața de la curțile voievozilor noștri avea același fast cu cea de la Paris, Viena sau Constantinopol.
O dovadă o reprezintă mormântul din Biserica Domnească de la Curtea de Argeș, se pare este îngropat Radu I Basarab. Fiu al lui Nicolae Alexandru și nepot al lui Basarab I, întemeietorul Munteniei, el a domnit între cca. 1377 și cca. 1383, iar Biserica Domnească este una dintre numeroasele sale ctitorii, alături de Tismana, Cozia sau Cotmeana.
Există și alte teorii despre așa-numitul „Mormânt 10”, potrivit cărora acolo ar fi îngropat Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, sau Vlaicu Vodă, însă aceste speculații istorice ne interesează mai puțin.
Până când istoricii se vor pune de acord, cert este că mormântul aparține unui os domnesc. Săpăturile arheologice din 1920 au dezvăluit un fast și o opulență care ar trebui să ne scuture prejudecățile.
Cităm mai jos informațiile oferite de Constantin C. Giurescu în Instoria Românilor.
Scheletul era acoperit cu un giulgiu de mătase putrezit de vreme. Mâinile, încrucișate pe piept, erau prinse cu o legătură pe care era brodată cu perle, crucea patriarhală. Pe degete avea inele de aur. Diadema de fir împodobită cu perle alunecase de pe cap și se afla sub bărbie.
Sub giulgiu se păstrau resturi ale tunicii de mătase purpurie cu care fusese îmbrăcat domnitorul. Încheiată în față cu 30 de nasturi de aur, având gravată pe ei stema ce s-a găsit și pe monedele muntene (un scut despicat vertical, având câmpul din dreapta gol, iar în cel din stânga patru bare transversale), tunica era strânsă pe trup, decoltată mult la gât și lungă până la jumătatea femurului.
Mânecile strâmte aveau pe lungimea antebrațului câte 20 de nasturi de aur.
Tunica avea trei zone de pasmanterie împodobite cu perle. La colțuri, în față, se aflau două rozete de perle, iar manșetele și coatele erau împodobite de rânduri șerpuitoare de perle.
La mijloc, peste șnurul care strângea tunica, voievodul purta o centură lată, brodată cu fir și perle dispuse în romburi care aveau la colțuri steluțe de aur. Centura se încheia în față cu o splendidă pafta de aur reprezentând un castel medieval. În mijlocul paftalei, pe email albastru, o lebădă cu cap de femeie.
Sub tunică se afla o vestă din care s-a păstrat doar bordura de la gât și de la mâneci – care depășea tunica – și bordura din față, toate de asemenea împodobite din belșug cu perle.
Restul veșmintelor, inclusiv încălțămintea, nu s-au păstrat. Istoricul presupune însă că voievodul purta, după toate probabilitățile, pantofi cu vârfurile ascuțite și lungi, după moda polonă care cucerise atunci întreaga Europă.
Toate cele patru inele descoperite sunt de aur, împodobite cu pietre prețioase. Două dintre ele poartă pe verigă inscripții latinești: „Ave Maria, gratia plena, Dominus te(cum)” („Slavă ție, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine”) și „† Iesus autem, transiens per medi(um illorum, ibat)” („† Iar Iisus, trecând prin mijlocul lor, S-a dus”), cel din urmă fiind versetul 30 de la capitolul IV al Evangheliei după Luca.
În loc de concluzie, reproduc următorul pasaj din Constantin C. Giurescu:
„Impresia pe care o lasă descoperirea acestui mormânt domnesc este aceea a unei mari bogății, a unei vieți fastuoase de curte. Voievodul de la Argeș, așa cum ni-l arată veșmintele și podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciți monarhi ai Europei contemporane.
„N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noștri, o viață umilită, modestă, de țărani și plugari, așa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul și strălucirea unei societăți de nobili, de boieri cu proprietăți întinse și cu legături puternice, atât cu feudalii dinastiei angevine, cât și cu Bizanțul și imitatorii acestuia din urmă, cu «țarii» sârbi și bulgari.”
