Mai departe se scria:
Jalea noastră e mare.
Vom suporta-o cu resemnare însă.
Lacrimile vărsate lângă coșciugul Episcopului Demetriu Radu, ca și cele vărsate lângă patul de suferință al IPS Episcop R. Ciorogariu, unite cu cele vărsate la Iași lângă coșciugul ministrului D. Greceanu și lângă coșciugul senatorului Sp. Gheorghiu la București și cu cele de lângă paturile de suferință ale președintelui Senatului General Coandă și înaltului Prelat Nifon, am vrea să fie primele și ultimele lacrimi de durere pe care le vărsăm – românii de pretutindeni – în România Mare, atât de mult dorită, iar sângele vărsat de toți acești martiri am vrea să pecetluiască trecutul de suferințe, de neînțelegeri și lupte fratricide, și să facă să răsară o eră nouă, de muncă adevărată, de cinste și de adevărată iubire de patrie.
Născut de Sfântul Dumitru
Episcopul Demetriu RaduS-a născut la 26 octombrie – sărbătoarea Sfântului Dumitru – 1862 în comuna Uifalău, azi Rădeşti, judeţul Alba, din părinţi ţărani, Ion şi Paraschiva, născută Maior.
A urmat şcoala primară la Aiud la călugării Minoriţi, iar liceul la Blaj.
În 1879, ca absolvent al clasei a VI-a de liceu (azi a X-a), Mitropolitul Ioan Vancea l-a trimis la Roma, la Colegiul „Sf. Atanasie”, unde a studiat şase ani Filosofia şi Teologia la Propaganda Fide, după care a fost promovat doctor.
La 26 iulie 1885 a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor arhiepiscopului greco-catolic al colegiului „Sf. Atanasie”, Stefan Stefanopoli.
Revenit la Blaj, după câtva timp în serviciul cancelariei mitropolitane, a fost numit paroh al Bucureştilor pentru credincioşii greco-catolici români.
Neexistând biserică greco-catolică în Bucureşti şi nici casă parohială, a fost primit în reşedinţa Arhiepiscopiei romano-catolice, prin bunăvoinţa arhiepiscopului Iosif Palma.
Aici a fost încredinţat cu funcţiile de predicator român la catedrala „Sf. Iosif” şi profesor de Teologie la Seminarul catolic, pe atunci în satul Cioplea (azi cuprins în cartierul Dudeşti al Capitalei).
Atacat de revista „Biserica Ortodoxă Română”
Ca orator a atras atenţia înaltului cler al Bisericii Ortodoxe Române, care a pornit împotriva lui o îndârjită campanie de presă, cu deosebire în revista „Biserica Ortodoxă Română”.
Din Bucureşti a colaborat la „Unirea” de la Blaj şi la „Revista Catolică” a pr. Vasile Lucaciu.
După construirea noului Seminar teologic romano-catolic lângă catedrala „Sf. Iosif” din Bucureşti, Demetriu Radu a fost numit director al acestuia, iar mitropolitul Ioan Vancea l-a distins protopop onorar şi l-a numit asesor consistorial mitropolitan.
Binecunoscut şi apreciat în cercurile politice româneşti, a fost trimis de două ori de către regele Carol I în misiune diplomatică la Vatican.
Episcop la Lugoj
După zece ani petrecuţi în capitala României şi după alegerea de mitropolit a episcopului Victor Mihali de Apşa şi transferarea lui la Blaj, la 22 noiembrie 1896, Demetriu Radu a fost numit episcop de Lugoj. A fost confirmat de Sfântul Scaun prin bula Papei Leon XIII din 3 decembrie 1896.
A fost consacrat episcop în catedrala din Blaj la 9 mai 1897 prin punerea mâinilor mitropolitului Victor Mihali de Apşa. La 16 mai, acelaşi an, a fost instalat în scaun la Lugoj.
Din activitatea sa ca episcop al Lugojului menţionăm:
– Participarea la Conciliul al III-lea provincial, ţinut la Blaj în 1900, cu ocazia jubileului celor 200 de ani de la unirea cu Roma.
– Vizitaţii canonice în părţile Haţegului.
– Îmbunătăţirea salarului clerului.
– Grija pentru învăţământul confesional sătesc prin organizarea „Inspectoratului şcolar general”.
A dovedit o deosebită preocupare pentru restaurarea catedralei, repararea reşedinţei, zidiri de biserici, şcoli, case parohiale, într-o mulţime de parohii.
Eparhia Lugojului a întâmpinat multe greutaţi în privinţa creării patrimoniului necesar funcţionării normale a cultului.
O mare lipsă de biserici a necesitat servirea slujbelor divine „în locaruri, ori mai bine zis în case particulare… cu chirie, care nici scopului nu corespund şi nici justelor aşteptări ale religiunii”. De aceea, toţi episcopii s-au năzuit să ridice cât mai multe lăcaşuri sfinte.
Episcop la Oradea
În anul 1903 episcopul Demetriu Radu a fost transferat la Oradea în scaunul eparhial devenit vacant prin decesul lui Mihail Pavel.
A fost unul dintre marii ierarhi ai Bisericii Române Unite. A activat pe toate tărâmurile: gospodăresc, administrativ, diplomatic, şcolar, cultural etc.
Încă înainte de instalarea sa la Oradea, Demetriu Radu a încredinţat unui distins arhitect, C. Rimanoczy junior, reconstruirea palatului rezidenţial, care rămăsese după distrugerea din 1892 într-o stare deplorabilă.
A fost terminat şi inaugurat, cu deosebită solemnitate, la 11 iunie 1905.
A reconstruit întregul domeniu de la Beiuş, îndeosebi reşedinţa, distrusă de un incendiu în 1910 şi casa dominială din Holod.
La Stâna de Vale a zidit o nouă reşedinţă şi mai multe vile şi le-a modernizat pe cele vechi.
A amplificat şi adăugat noi aripi la seminar, şcoala normală diecezană, internatul de băieţi din Beiuş şi o casă celui de fete.
În 1909 a publicat un nou şematism diecezan.
Pastoralele şi circularele sale din timpul războiului au fost un model de prudenţă. În circulara cu care a anunţat moartea lui Francisc Iosif I a afirmat profetic: „pare că se închid marginile unei epoci întregi”. Şi s-au închis.
Problemele şcolare extrem de grave, cu celebra „zonă culturală” a lui Apponyi, i-au provocat multe nopţi nedormite episcopului român unit.
A participat activ la lupta împotriva alipirii unei parohii româneşti la eparhia maghiară de Hajdu-Dorogh, înfiinţată în 1912.
În acest scop a condus o delegaţie a episcopatului român unit la Roma cu un memoriu de protest adresat Sfântului Scaun.
A refuzat să fie stegarul politicii lui Tisza
„Memorabil şi vrednic de admiraţie a fost refuzul său de a primi tristul rol al lui Vasile Mangra de a se face stegarul politicii lui Tisza (primul ministru al Ungariei n. n.) în România.”
Dar sosită ziua biruinţei, episcopul Radu, împreună cu I. Papp, episcopul ortodox al Aradului şi Gheorghe Pop de Băseşti, au prezidat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.
Nu s-a putut întoarce la Oradea decât în mai 1919, după ce armata română a cucerit Bihorul de la bolşevici.
A luat parte activă la şedinţele Consiliului Dirigent, la Sibiu.
La 1 ianuarie 1920, cu ocazia instalării mitropolitului Vasile Suciu, a fost distins cu paliul arhiepiscopal, distincţie acordată în mod obişnuit mitropoliţilor.
Tuturor activităţilor atât de productive ale episcopului Demetriu Radu le-a pus capăt bomba pusă la senat de către anarhistul Goldstein, la 8 decembrie 1920.
Odată cu el a fost ucis şi ministrul Dumitru Greceanu.
Ambilor li s-au organizat funeralii naţionale. Osemintele pământeşti ale defunctului episcop au fost duse la Oradea şi aşezate în cripta bisericii catedrale.
Sursa: “Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, Ierom. Silvestru Augustin Prunduş Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.
Procesul din Dealul Spirii
La 8 decembrie 1920, Max Goldstein, Saul Osias și Leon Lichtblau au organizat un atac terorist cu bombă, ținta grupării fiind senatorul Octavian Goga.
Dispozitivul exploziv artizanal plasat în sala Senatului României i-a ucis pe Ministrul Justiție, Dimitrie Greceanu, decedat la spital, și pe senatorii Demetrie Radu (ucis pe loc) și Spirea Gheorghiu (decedat la spital).
În urma atentatului au fost și răniți printre care președintele Senatului, Constantin Coandă.
Max Goldstein era șeful unui grup anarhist-terorist format din evrei comuniști.
Atentatul a dus la condamnarea comuniștilor în Procesul din Dealul Spirii și la interzicerea Partidului Comunist.
În octombrie 1921, Goldstein a fost arestat în timp ce încerca să intre clandestin în România venind de la Ruse.
La 28 iunie 1922 Max Goldstein a fost condamnat la muncă forțată pe viață pentru aruncarea bombei la Senat și pentru uciderea a două persoane și rănirea altora.
Ceilalți inculpați au fost condamnați la pedepse între o lună și 10 ani de muncă forțată.
Sentințele au fost pronunțate după 125 de ședințe.
Max Goldstein a murit de pneumonie la Doftana, în 1924.
