În teribila confruntare dintre Islam și Creștinătate, victoria de la Lepanto (7 octombrie 1571) a Ligii Sfinte are o importanță uriașă, pentru că le-a dovedit europenilor că turcii nu sunt invincibili.
După victoriile otomane de la Preveza (1538) și de la Djerba (1560), Veneția și Spania au pierdut controlul Mării Mediterane. A urmat o perioadă în care marile puteri creștine au fost nevoite să accepte supremația navală a turcilor și a piraților de pe coasta Africii de Nord. Pericolul era imens. Nu numai în ce privește comerțul, cât și libertatea și viața creștinilor din tot sudul Europei. Imensa biruință creștină de la Lepanto avea, însă, să schimbe cu totul raportul de forțe.
Liga Sfântă a creștinătății
Papa Pius al V-lea a fost cel care, în calitate de lider spiritual al creștinătății, a promovat ideea unei coaliții a marilor puteri catolice. Scopul lui nu era ofensiv. Suveranul Pontif voia să salveze colonia venețiană Famagusta de pe insula Cipru, care era asediată de turci la începutul anului 1571, după căderea Nicosiei și a altor posesiuni venețiene din insulă în cursul anului 1570. La 1 august, venețienii s-au predat, însă, crezând în promisiunile otomanilor că vor putea pleca liberi din Cipru. Comandantul otoman Lala Kara Mustafa Pașa și-a călcat cuvântul, întemnițându-i pe venețieni. La 17 august, Marco Antonio Bragadin a fost ucis, iar cadavrul său a atârnat pe galera lui Mustafa alături de ale altor comandanți venețieni, precum Astorre Baglioni, Alvise Martinengo și Gianantonio Querini.
Cruzimea turcilor a contribuit și ea, se pare, la constituirea Ligii Sfinte în 1571. În alianță au intrat Republica Veneția, Imperiul Spaniol (inclusiv Regatul Napoli, Monarhia Habsburgică, Regatele Siciliei și Sardiniei ca parte a posesiunilor spaniole), Statele Papale, Republica Genova, Ducatele Savoia, Urbino și Toscana, Cavalerii Ospitalieri și alții, printre care, ceva mai târziu, și Mihai Viteazul, domnul Țării Românești.
De la bun început, aliații au considerat că flota otomană e o amenințare semnificativă atât pentru comerț, cât și pentru securitatea Europei continentale.
Spania a fost cel mai mare contribuabil financiar, deși spaniolii au preferat să-și păstreze majoritatea galerelor pentru războaiele împotriva sultanatelor de pe Coasta Barbariei. Cu toate astea, flota creștină combinată a fost plasată sub comanda lui Don Juan de Austria, Marcantonio Colonna urmând să fie adjunctul principal. Diferitele contingente creștine au întâlnit forța principală, cea a Veneției (sub Sebastiano Venier, devenit ulterior Doge), în iulie și august 1571 la Messina, Sicilia.
O imensă desfășurare de forțe
Flota creștină era formată din 206 de galere și șase galere mari, puternic înarmate cu tunuri de venețieni. În fruntea flotei se afla, așa cum am mai spus, Don Juan de Austria, fiul nelegitim al împăratului Carol al V-lea și frate vitreg al regelui Filip al II-lea al Spaniei. În consiliul său de război se aflau comandanții spanioli Don Luis de Requesens y Zúñiga și Don Álvaro de Bazán, dar și comandantul genovez Gianandrea Doria. Republica Veneția a contribuit cu 109 galere mici și șase mari. 49 galere vin din Imperiul Spaniol (inclusiv 26 din Regatul Napoli, Regatul Siciliei și alte posesiuni din Italia), 27 galere sunt ale flotei genoveze, șapte galere vin din Statele Papale, cinci de la Ordinul Sfântului Ștefan și Marele Ducat al Toscanei, câte trei din partea Ducatului Savoiei și a Cavalerilor de Malta. Această flotă a alianței creștine era condusă de 40.000 de marinari și vâslași. În plus, la bord se aflau aproximativ 20.000 de soldați: 7.000 de infanteriști spanioli, 7.000 de germani, 6.000 de mercenari italieni în solda spaniolilor, și 5.000 de soldați venețieni profesioniști.
Vâslașii venețieni erau în principal cetățeni liberi și capabili să poarte arme, sporind astfel puterea de luptă a navelor lor.
De partea cealaltă, amiralul otoman (Kapudan-i Derya) Ali Pasha și corsarii Mehmed Șuluk din Alexandria și Uluç Ali aveau la dispoziție 222 de galere de război, 56 de galioți și câteva nave mai mici. Turcii aveau echipaje de marinari calificați și experimentați, dar aveau o deficiență semnificativă în ceea ce privește soldații, corpul de ieniceri. Numărul vâslașilor a fost de aproximativ 37.000, practic toți sclavi, mulți dintre ei creștini capturați în cuceririle și luptele anterioare. Galerele otomane erau conduse de 13.000 de marinari cu experiență – în principal berberi, greci, sirieni și egipteni – și 34.000 de soldați.
Un mare avantaj pentru creștini a fost superioritatea numerică a tunurilor de pe navelor lor, precum și calitatea superioară a infanteriei spaniole. Se estimează că creștinii aveau 1.815 tunuri, în timp ce turcii aveau doar 750 și stăteau prost la capitolul muniție. Creștinii au folosit archebuze și muschete mult îmbunătățite, în timp ce otomanii au folosit temutele dar vechile lor arcuri cu săgeți.
Marea confruntare
Flota creștină a pornit de la Messina la 16 septembrie, traversând Marea Adriatică și a mers de-a lungul coastei, ajungând la grupul de insulițe stâncoase situate chiar la nord de deschiderea Golfului Corint pe 6 octombrie. Un conflict grav izbucnise între soldații venețieni și spanioli, iar Don Juan a fost cuprins de furie când un soldat spaniol a fost spânzurat pentru obrăznicie. În ciuda vremii nefavorabile, navele creștine au navigat spre sud și, la 6 octombrie, au ajuns în portul Sami din Kefalonia unde au rămas o vreme.
La începutul zilei de 7 octombrie, au navigat spre Golful Patras, unde au întâlnit flota otomană.
Flota otomană a primit un ordin expres din partea sultanului să lupte La rândul său, iar Don Juan de Austria a considerat necesar să atace pentru a menține coaliția unită în ciuda divergențelor personale și politice din cadrul Ligii Sfinte.
În dimineața zilei de 7 octombrie, după ce a fost luată decizia de a lupta, flota creștină s-a format în patru divizii pe o linie nord-sud.
La capătul nordic, cel mai apropiat de coastă, se aflau 53 de galere, în principal venețiene, conduse de Agostino Barbarigo, cu Marco Querini și Antonio da Canale în sprijin.
În centru erau 62 de galere conduse de însuși Don Juan de Austria.
În dreapta, spre sud, se aflau 53 de galere sub conducerea genovezului Giovanni Andrea Doria, strănepotul amiralului Andrea Doria.
O divizie de rezervă era așezată în spatele (adică la vest) flotei principale, pentru a acorda sprijin oriunde ar fi fost nevoie. Aceasta era comandată de Álvaro de Bazán și era formată din 38 de galere – 30 în spatele Diviziei Centru și patru în spatele fiecărei aripi.
Două galere, care aveau tunuri montate lateral, au fost poziționate în fața fiecărei divizii principale în acest scop, potrivit scriitorului Miguel de Cervantes (care a servit pe galera Marquesa în timpul bătăliei), pentru a-i împiedica pe turci să se strecoare în bărci mici și să saboteze sau să urce pevasele creștine. S-a format un grup de cercetare, din două galere din aripa dreaptă și șase din Divizia de rezervă. Pe măsură ce flota creștină se întorcea încet în jurul punctului Scropha, Divizia lui Doria a întârziat la începutul bătăliei.
Flota otomană era împărțită astfel :57 de galere și doi galioți la dreapta sub Mehmed Siroco, 61 de galere și 32 de galioți în centru sub Ali Pasha și aproximativ 63 de galere și 30 de galioți în sud, conduse de Uluç Ali. O mică rezervă era formată din opt galere, 22 de galioți și 64 de ambarcațiuni cu vele, în spatele corpului central.
Vântul a fost la început împotriva creștinilor, dar în jurul prânzului, cu puțin înainte de contactul celor dou[ flote, vântul s-a schimbat favorizându-i pe creștini.
În jurul prânzului, s-au înregistrat primele ciocniri între escadrilele Barbarigo și Sirocco, aproape de țărmul nordic al Golfului. Barbarigo încercase să rămână atât de aproape de țărm încât să-l împiedice pe Sirocco să-l înconjoare, dar Sirocco, cunoscând adâncimea apelor, a reușit să aducă galere între linia lui Barbarigo și coastă. Navele dușmane s-au apropiat atât de mult una de alta încât au părut că formează o platformă continuă. În lupta corp la corp care a urmat ambii comandanți au fost uciși. Sclavii creștini, eliberați de pe navele turcești, au primit arme, iar ura lor dezlănțuită împotriva celor care îi chinuiseră cu atâta cruzime a întors victoria în favoarea Ligii Sfinte.
Între timp, centrele s-au ciocnit cu o forță atât de mare, încât galera lui Ali Pasha a intrat în nava amiral a flotei creștine. Luptele corp la corp au început în jurul celor două nave amiral, între infanteria spaniolă Tercio și ienicerii turci. Când nava amiral creștină a fost aproape cucerită, Colonna a venit cu galera sa și a dezlănțuit contraatacul.
Cu ajutorul lui Colonna, turcii au fost alungați de și nava lor amiral a fost trecută prin sabie. Întregul echipaj al navei amiral a fost ucis, inclusiv Ali Pasha. Steagul Ligii Sfinte a fost arborat pe nava capturată, spre deznădejdea galerelor turcești din apropiere. După două ore de lupte, turcii au fost bătuți în stânga și în centru, deși luptele au continuat încă două ore.
În dreapta creștină, situația era diferită, deoarece Doria continua să navigheze spre sud, în loc să-și ocupe poziția care i se atribuise. El și-a explicat conduita după bătălie spunând că încearca să împiedice o manevră de învăluire a stângii turcești. Însă căpitanii lui Doria erau înfuriați, interpretând acest joc ca pe un semn de trădare. Când Doria a deschis o distanță mare cu centrul creștin, Uluç Ali s-a răsucit și a căzut pe flancul sudic al lui Colonna, cu Doria prea departe pentru a se interfera. Ali a atacat un grup de aproximativ cincisprezece galere în jurul navei amiral a Cavalerilor de Malta, amenințând că va pătrunde în centrul creștin și va întoarce soarta bătăliei. Acest lucru a fost împiedicat de sosirea escadrilei de rezervă din Santa Cruz. Drept urmare, Uluç Ali a fost forțat să se retragă.
Luptele izolate au continuat până seara. Chiar și după ce bătălia s-a întors clar împotriva turcilor, grupuri de ieniceri au continuat să lupte până la ultimul. Se spune că la un moment dat, ienicerii au rămas fără arme și au început să arunce portocale și lămâi împotriva adversarilor lor creștini.
O victorie imensă
La sfârșitul bătăliei, creștinii luaseră 117 galere și 20 de galioți și scufundaseră sau distruseră alte 50 de nave. Aproximativ zece mii de turci au fost luați prizonieri și multe mii de sclavi creștini au fost salvate. Partea creștină a suferit pierderi de aproximativ 7.500 de morți, în vreme ce otomanii au pierdut aproximativ 30.000 de oameni.
Liga Sfântă nu a reușit să-și valorifice victoria și, chiar dacă înfrângerea otomanilor a fost adesea numită un punct de cotitură în istorie, nu a fost vorba de consecințe imediată. Victoria creștină de la Lepanto a confirmat împărțirea de facto a Mediteranei, cu jumătatea estică sub control otoman ferm și vestul sub habsburgici și aliații lor italieni. Liga Sfântă nu a recâștigat teritorii care fuseseră pierdute în fața otomanilor înainte de Lepanto. Istoricul Paul K. Davis scrie despre victoriei de la Lepanto în acești termeni: „Această înfrângere turcă a oprit expansiunea otomanilor în Marea Mediterană, menținând astfel dominația occidentală și a crescut încrederea în vest că turcii, anterior de neoprit, ar putea fi învinși”.
