Ura față de pisici în Evul Mediu. Papa Inocențiu al VIII-lea le-a numit „animalul preferat al diavoelului”
În secolul al XII-lea, pisicile au început să fie caracterizate în moduri foarte negative, fiind chiar asociate cu diavolul. Astfel, au început să apară relatări bizare, precum cea a scriitorului englez Walter Map, în care pisicile deveneau parte a unor ritualuri satanice:
„Diavolul coboară sub forma unei pisici negre în fața credincioșilor săi. Adoratorii sting lumina și se apropie de locul în care și-au văzut stăpânul. Odată ce îl găsesc, îl pipăie și apoi îi sărută coada.”.
Unele grupuri eretice au fost acuzate că venerau pisicile
Grupurile religioase eretice, precum catarii și valdenzii, au fost acuzate de către oamenii bisericii catolice că se asociau și chiar venerau pisicile. Se presupunea că numele de „catari” provenea de la pisici. Atunci când templierii au fost judecați la începutul secolului al XIV-lea, una dintre acuzațiile aduse împotriva lor a fost aceea că permiteau pisicilor să facă parte din slujbe și chiar se rugau pisicilor.
De asemenea, felinele au fost asociate cu vrăjitoria – procesul din 1324 al lui Alice Kyteler din Irlanda pentru erezie a inclus acuzația că aceasta poseda un incubus (spirit rău) care arăta ca o pisică neagră. Pe măsură ce perioada medievală înainta, acest lucru avea să se transforme în ideea că vrăjitoarele (în special femeile) aveau puterea de a se transforma în pisici. Acest lucru îl va determina chiar pe Papa Inocențiu al VIII-lea să declare în 1484 că pisica era animalul preferat al diavolului și idolul tuturor vrăjitoarelor.
Pisicile îndeplineau un rol foarte important pentru oameni în Evul Mediu – prindeau șoareci, care altfel ar fi fost o pacoste serioasă pentru hrana lor. Cu toate acestea, scriitorii medievali vedeau această activitate în tonuri negative, comparând adesea modul în care pisicile prindeau șoareci cu modul în care diavolul putea prinde sufletele.
În articolul său intitulat „Pisici eretice”, Irina Metzler susține că natura independentă a pisicilor a fost sursa acestei anxietăți resimțite de oameni.
Oamenii din Evul Mediu credeau, în general, că animalele au fost create de Dumnezeu pentru a sluji și a fi conduse de oameni, dar pisica, chiar și atunci când este domesticită, nu poate fi dresată să fie loială și ascultătoare precum un câine.
„Dacă rolul lor de „capcane vii pentru șoareci” a fost în general acceptat, pisicile erau în continuare considerate „intruși” în societatea umană, deoarece nu aveau un adevărat stăpân, intrau și ieșeau pe furiș și erau nepăsătoare față de oameni. Așadar, exista un fel de tensiune conceptuală în ceea ce le privește. Atunci când pisicile își îndeplinesc sarcina de vânători, ele sunt utile, dar chiar și așa nu sunt niciodată considerate „animale de companie”, nici prieteni ai oamenilor și nici parte a familiei.
Pe scurt, natura felinelor poate aduce aminte de condiția ereticilor, aceștia fiind rezistenți la încercările religiei de a-i îmblânzi. Din acest motiv, din punct de vedere simbolic, pisicile pot fi considerate animalul eretic prin excelență.”
