Din decembrie 1942 până la 1 noiembrie 1944 a fost secretar la Legația Japoniei din București.
În această perioadă, pe lângă activitățile diplomatice obișnuite ar fi desfășurat și activități de spionaj împreună cu atașatul militar japonez, potrivit documentelor din Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe și din arhivele fostului Serviciu Special de Informații Român, păstrate în prezent la Colegiul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
Astfel, pe parcursul războiului japonezii instalaseră posturi de ascultare radio în apartamentele atașatului militar, folosind foști ofițeri de informații polonezi refugiați în România.
Japonezii nu știau însă că ofițerii polonezi lucrau de fapt pentru britanici, cărora le transmiteau informațiile valoroase ori pentru care îi dezinformau pe angajatorii niponi, livrând date false.
După 23 august 1944, rețeaua de spionaj japoneză din București și-a amplificat acțiunile, căutând să culeagă cât mai multe informații și pentru aliații germani până la 1 noiembrie 1944, când a fost declarată starea de război între România și Japonia.
Diplomații și militarii japonezi au fost internați cu domiciliul forțat în lagărele improvizate în câteva licee și o unitate militară din București, până în august 1946, când au revenit în Japonia, prin Uniunea Sovietică.
O scurtă biografie
În 1923 Chiune Sugihara a intrat prin examen în Ministerul Afacerilor Externe al Japoniei, cu specializarea în limba rusă. A fost trimis la Harbin, în China, unde a aprofundat studiile de limba rusă și limba germană, devenind ulterior expert pe Rusia.
În această perioadă s-a căsătorit cu Klaudia Semionovna Apollonova și s-a convertit la ortodoxie. După crearea statului marionetă Manciuria în nord-estul Chinei ocupat de Japonia în 1932, Chiune Sugihara a lucrat în Ministerul de Externe local, de unde a demisionat din funcție în 1935, protestând față de modul în care era tratată populația chineză locală.
A divorțat și a revenit în Japonia, unde s-a recăsătorit cu Yukiko Kikuchi (1913–2008), cu care a avut patru fii. A continuat să activeze ca translator în Centrala MAE de la Tokio, printre altele însoțind o delegație japoneză la Helsinki, în Finlanda, în 1938.
În 1939 Chiune Sugihara a fost numit viceconsul la Consulatul Japonez din Kaunas, Lituania. În această poziție a fost însărcinat și cu misiunea de a supraveghea mișcările trupelor sovietice și germane, cooperând cu serviciul polonez de informații, în cadrul un plan general de cooperare nipono-polonez ce viza Uniunea Sovietică.
Drept între Popoare
După ocuparea Poloniei în 1939, de către germani și sovietici, și a Lituaniei de către sovietici în 1940, mulți dintre evreii polonezi refugiați dar și localnici au devenit tot mai îngrijorați, începând să caute alternative pentru a scăpa de destinul tragic ce se întrevedea.
La inițiativa consulului onorific olandez Jan Zwartendijk (29 iulie 1896-14 septembrie 1976), peste 2000 de evrei polonezi și lituanieni au obținut vize pentru colonia olandeză Curaçao.
Impulsionat de diplomatul olandez și mișcat de situația tragică a semenilor săi, fără aprobarea Centralei MAE de la Tokio, Chiune Sugihara a acordat și el peste 10.000 de vize de tranzit prin teritoriile japoneze, între 18 iulie și 4 septembrie 1940, când consulatul japonez a fost închis.
Aceasta a permis ca peste 6000 de evrei originari din Polonia și Lituania să poată călători prin Uniunea Sovietică, China și Japonia, salvându-se de la Holocaust prin stabilirea în Extremul Orient, în special la Shanghai, în China, și Kobe, în Japonia. Alții au ajuns în Burma, Curaçao, și Surinam, dar și până în America Latină, Australia, Canada, Noua Zeelandă și SUA.
În 1947 Chiune Sugihara a fost demis din Ministerul Afacerilor Externe, fiind nevoit să lucreze în diferite posturi mărunte și, în final, la o firmă comercială de import-export din Uniunea Sovietică până către sfârșitul anilor 1960, în timp ce familia trăia în Japonia.
În 1984 lui Chiune Sugihara i-a fost conferit titlul de „Drept între Popoare” de către Institutul Memorial al Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim.
Sursa: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe
