Articolul din care redăm mai jos avea titlul „Viața de chef și zaiafet din Bucureștii de altădată”:
Primele mele amintiri se leagă de strada Șerban Vodă – pe atunci podul Beilicului – unde ședea tata, un tenor cu o voce minunată, dirijor al corului de la biserica Domnița Bălașa.
După cum e lesne de înțeles, casa noastră era în permanență deschisă pentru boema de pe atunci.
De sărbători aici se întindeau chefurile de răsunet ale Capitalei.
Mi-amintesc că într-un Crăciun au venit la noi Eminescu, căruia i se spunea în casă Stăpânul, Tony Bacalbașa – Kinderul, Marion – Mahalagioaica, Nerva Hodoș, tenorul Băjenaru și alții.
Tata Costache a cântat atât de mișcător încât musafirii au căzut în genunchi, poate din cauza beției.
Eminescu și el un tenor baritonal a cântat un cântec englezesc și apoi „Pe deasupra casei mele trece un stol de rândunele”.
După o astfel de muzică „de cameră”, tata a invitat musafirii în pivniță unde pe două poloboace cu vin de câte 100 vedre fiecare erau așezate căni de faianță și a continuat cheful până a doua zi la opt.
Cât s-a băut n-aș putea preciza, dar cred că butoaiele se goliseră binișor.
Pe atunci era viața mai liniștită, Bucureștiul nu avea încă silueta lui de azi.
Cârciumile din mahalele erau locul de întâlnire al oamenilor dornici de viață sau al partizanilor politici.
Pentru alegătorii Colegiului I erau localurile: Iordache, Constantin și Enache, iar conservatorii se adunau la cârciuma lui Alecu Bălșanu, consilier comunal, unde vinul costa 40-50 de bani ocaua. Și ce vinuri erau pe vremea aceea.
Când s-a stins din viață marele Eminescu, tata, însoțit de corul bisericii Domnița Bălașa, a cântat prohodul și fericirile pentru prietenul lui scump și drag, încât toată lumea plângea.
Abia băgat în groapă, au plecat prietenii în mahalaua Filaretului și au tras un chef în lege, așa cum îi plăcea răposatului.
Citește și Înmormântarea lui Eminescu
