Cronicarul a folosit momentul şi pentru a povesti ultima sa întâlnire cu Vlahuţă:
„Mi-aduc aminte că prin 1919, într-o dimineaţă de toamnă rece, am solicitat lui Vlahuţă un articol pentru nu ştiu ce tipăritură la care colaboram în vremea aceea.
L-am găsit în odaia lui cu masa de lucru trasă lângă pat, înfrigurat, cu paltonul pe umeri, bolnav. Scria.
Tremurarea capului era penibilă.
Din Vlahuţă de altă dată, nu mai rămăsese decât stufişul părului şi ochii – ochii aceia care ardeau de viaţă lăuntrică. Şi mi-aduc aminte cuvintele lui, spuse cu acel glas profund:
E bine că cei tineri îşi mai aduc aminte de noi…
Avea parcă presentimentul uitării care – de altfel – începuse de atunci să-l învăluie în groaznica ei tăcere.
…Şi totuşi, pentru ce a scris şi – mai ales, pentru rolul lui de îndrumător în ale scrisului, Vlahuţă nu merita uitarea cu care l-a dăruit o generaţie ridicul de încrezută în marile ei destine.
Mai mult decât versurile lui, proza lui Vlahuţă va rămânea. Sunt, în “Dan”, pagini de subtilă analiză psihologică, pe care imperfecţiunile stilului nu le pot – totuşi – smulge din antologia românească.
Iar mai târziu, după ce a trades pe Carlyle, când şi-a curăţit fraza de neologismele stridente, a putut scrie câteva schiţe şi multe, multe articole de gazetă care astăzi încă pot sluji drept pildă.
Cât despre România Pitorească, abia azi se învederează adevărata ei valoare: a trecut un deceniu de la întregirea ţării şi nici unul dintre miniştrii de instrucţiune sau de arte – toţi eminamente culturali şi patrioţi! – n-a găsit suma derizorie necesară complectării cărţii lui Vlahuţă, cu monografia similară a provinciilor nouă…
Deaceia, uitarea cu care ne-am grăbit să-l acoperim pe Vlahuţă – sau, mai degrabă, şi pe Vlahuţă, ca pe atâta alţii – nu este decât încă o dovadă a ingratitudinii grosolane pe care o manifestăm faţă de toţi înaintaşii noştri”.
Câte ceva despre Vlahuță
Alexandru Vlahuţă s-a născut la Pleşeşti, localitate din Vaslui care azi îi poartă numele, la 5 septembrie 1858, fiind fiul unui mic proprietar de pământ.
A făcut Dreptul la Bucureşti, dar nu a terminta din cauza sărăciei. Între 1893 şi 1896 a editat revista Vieaţa, apoi, în 1901, Sămănătorul, împreună cu George Coşbuc. A publicat poezie şi proză.
George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941), l-a clasificat printre epigonii lui Eminescu, cu o apreciere de început care te face să abandonezi orice interes pentru scriitorul Vlahuţă.
