A fost afectat de aceste atacuri, însă a continuat să muncească învingându-şi stările depresive.
A fost secretar al unui avocat, redactor la „Revista Fundaţiilor Regale” (1936-1940), a colaborat intens la „Rampa” şi „Reporter”, a ţinut cronica muzicală la „L ‘Independance roumaine” (sub pseudonimul Flavinius), cronica dramatică la „Viaţa românească” (1938-1940), a făcut parte din Gruparea criticilor literari români (fondată în 1936), a pledat în procese, precum cel intentat lui Geo Bogza, pentru „Poemul inventivă”.
I-au apărut romanele „Oraşul cu salcâmi” (1935, premiat de Societatea Scriitorilor Români) şi „Accidentul” (1940), cel mai bine constituit din punct de vedere arhitectonic, fiind axat, ca şi întregul său teatru, pe drama singurătăţii.
S-a impus în viaţa literară ca dramaturg cu piesele de teatru: „Jocul de-a vacanţa”, pusă în scenă la Teatrul Comedia în 1938, în regia lui Sică Alexandrescu; „Steaua fără nume”, publicată sub pseudonimul Victor Mincu şi prezentată pe scena Teatrului Alhambra, în martie 1944; „Ultima oră” (1944, premiera a avut loc la 25 ianuarie 1946, la Teatrul Naţional din Bucureşti) şi „Insula” (1947, nu a fost terminată având doar două acte, cel de-al treilea a fost scris de actorul Mircea Şeptilici; piesa a avut premiera în 17 septembrie 1947, la Teatrul Municipal, în regia lui Mircea Şeptilici).
Persecutat că era evreu
În timpul războiului, nu a fost scutit de mizeriile şi umilinţele condiţiei de evreu. La 7 septembrie 1940, în baza Decretului-lege din 9 august 1940, i s-a interzis să mai profeseze ca jurnalist şi i s-a retras şi licenţa de avocat pledant. Din 1941, a fost profesor la Liceul „Cultura”. În perioada războiului nu a avut drept de semnătură.
Statutul i s-a schimbat radical după august 1944.
A fost numit, în 1945, consilier principal de presă la Ministerul Propagandei Naţionale, i s-a încredinţat un curs la Universitatea Liberă Democratică, era frecvent solicitat în calitate de avocat.
Piesele sale de teatru începeau să fie jucate, nu numai în ţară, dar şi în străinătate.
Alte opere publicate după moartea sa: „Teatru” (Bucureşti, 1946), „Ultima oră” (Bucureşti, 1956), „Opere alese” (I, Bucureşti, 1956), „Opere alese” (I-II, Bucureşti, 1962), „Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume. Ultima oră” (Bucureşti, 1965), „Întâlniri cu teatrul” (Bucureşti, 1969), „Eseuri. Cronici. Memorial” (Bucureşti, 1972), „Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume” (Bucureşti, 1975), „Opere” (I, Bucureşti, 1994), „Jurnal” (Bucureşti, 1996), „Jurnal de epocă” (Bucureşti, 2002).
Cea mai exactă caracterizare a lui Mihail Sebastian a dat-o Şerban Cioculescu, în 1940: „Spirit de măsură, de claritate şi de nuanţă, vioiciune intelectuală, gust ales şi o tonalitate discretă a tristeţii care se fereşte de gesturi, de dramatizare”.
Romanul „Jurnal (1935-1944)” a fost publicat pentru prima dată, în 1996, de Editura Humanitas, fiind una dintre cele mai captivante scrieri memorialistice ale literaturii române moderne.
Sursa: Agerpres
