Trista soartă a cailor de saca din București care cândva serviseră la birjarul de lux Mișca

 

„Ooo! Ooo!!, încă mai strigau sacagii pe străzile Bucureștilor înainte de Primul Război Mondial.

Era un butoi, pus pe două roți, cu două oişti, tras de un cal rebegit, „un cal de saca”!

Pentru animal poate şi pentru om  era ultima treaptă de decădere.

După ce fusese un timp telegar boieresc alergând ca vântul la şosea, sau îl pusese vestitul „muscal” Mişca la birjele lui luxoase – cele mai luxoase birje din Europa, remarcate de toţi străinii ce treceau pe la noi, după ce fusese înhămat la trăsurile strălucitoare ale lui Mişca, ce purtau toate No. 1, animalul trecea la alţi birjari mai puţin celebri, apoi la trăsurile de noapte, la camionagii, la căruţaşi.

Cea din urmă treaptă de decădere era la bătrâneţe, când cu genunchii îndoiţi, însângeraţi, cu gropi adânci uscate deasupra ochilor, se opintea, biciuit de stăpânul lui, ca să scoată roţile sacalei pline din noroiul cleios de la vadul sacagiilor sau de la povârnişul „casei apelor”.

Această casă a apelor era pe locul unde acum Vama Poştei (Actuala clădirea a IGPR – nota Ev. Istoric). Pe acolo trecea Dâmboviţa înainte de a fi canalizată.

O doniţă de apă costa „cinci parale”; un butoi întreg se putea cumpăra cu „cinci, şase bani”. Cei ce voiau să facă pomană, pentru vreun mort iubit, cumpărau uneori sacaua întreagă, iar sacagiul umbla pe stradă şi striga:

— Apă de pomană! Apă de pomană! Oooo!”, scria Alex F. Mihail în „Realitatea Ilustrată” din 29 iunie 1933.

„Mișca”, Mihail Ivanov pe numele său real și întreg, era unul dintre cei mai apreciați birjari ai acelor vremuri, iar cele mai bogate familii se băteau mereu pe serviciile lui.

„Mișca” deținea birja cu numărul „1” în garajul său în care se mai găseau șapte cupeuri, tot atâtea trăsuri, două cabriolete. Avea 20 de argați ce se ocupau de îngrijirea a 50 de cai superbi.