În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea politica externă a României a fost dominată de relaţiile cu Austro-Ungaria şi cu Rusia, în a căror vecinătate se afla, având o întinsă graniţă comună cu acestea.
România avea o poziţie strategică deosebită, ieşire la Marea Neagră, calitatea de riverană la Dunăre, la care se adăugau potenţialul său economic şi militar.
În ceea ce priveşte relaţiile cu Rusia, acestea se înrăutăţiseră treptat, mai ales după Războiul din 1877-1878, când Rusia a încălcat Convenţia din 4 aprilie 1877.
De asemenea, existau tensiuni politice între România şi Austro-Ungaria determinate în principal de situaţia românilor din Transilvania, dar şi de problema Dunării.
Tripla Alianţă
În 1882 s-a constituit Tripla Alianţă (Puterile Centrale), între Germania, Austro-Ungaria şi Italia.
O a doua alianţă politico-militară, Tripla Înţelegere sau Antanta, avea să ia naştere în urma acordului anglo-francez din 1904 şi a acordului anglo-rus din 1907.
În contextul în care era ameninţată de tendinţele expansioniste ale Rusiei, România a început tratativele pentru aderarea la Tripla Alianţă. Tratatul de alianţă a fost încheiat la 30 octombrie 1883, la Viena, între România şi Austro-Ungaria, în aceeaşi zi aderând şi Germania, iar în 1888 şi Italia.
Tratatul avea un caracter secret, iar alianţa avea un caracter defensiv. Tratatul a fost reînnoit de mai multe ori – 1892, 1896, 1902, 1913.
Alianţa României cu Puterile Centrale nu a însemnat însă abandonarea sprijinirii luptei românilor din Transilvania, iar treptat se va produce distanţarea de Tripla Alianţă şi ca urmare a politicii autorităţilor maghiare din Transilvania faţă de populaţia românească de aici.
Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914 a hotărât ca România să rămână neutră, în pofida tratatului cu Puterile Centrale şi a dorinţei regelui Carol I de a se alătura în conflict de partea Germaniei şi Austro-Ungariei.
Guvernele de la Paris şi Petrograd, pentru a câştiga România de partea lor, oferiseră Bucureştilor sprijin în vederea realizării idealului de reîntregire a neamului în schimbul neutralităţii.
În cei doi ani cât a durat neutralitatea, pe scena politică românească au existat dezbateri aprinse în legătură cu tabăra alături de care România ar fi trebuit să participe la război.
Din raţiuni strategice dar şi economice, ambele blocuri politico-militare doreau România de partea lor.
Acum ori niciodată
„După intrarea în război a Italiei şi Bulgariei, în 1915, România a devenit obiectul solicitărilor celor mai presante din partea celor două coaliţii. Puterile Centrale îşi dădeau seama că, în cel mai fericit caz pentru ele, România va rămâne neutră, Antanta, aflată în progres statornic la Bucureşti, voia să grăbească intrarea României în război, pentru a slăbi presiunea germană pe frontul din Franţa. În vara anului 1916 Antanta a pus România în faţa alternativei ”acum ori niciodată” ”, arată istoricul Florin Constantiniu.
Astfel, în iunie 1916, primul-ministru al Franţei a înaintat României o notă, prin care i-a cerut să ia o decizie în sensul intereselor Antantei: „Intervenţia României, ca să aibă valoare, trebuie să fie imediată. Atacarea viguroasă a armatelor austriece, decimate şi în retragere, este o sarcină relativ uşoară pentru români şi extrem de folositoare pentru aliaţi…
Dacă România nu profită de ocazia prezentă, ea nu va mai avea putinţa să devină un popor mare prin reunirea tuturor fiilor ei”.
Convenția politică
La 4/17 august 1916 prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a semnat la Bucureşti Tratatul de alianţă între România şi Antanta.
În aceeaşi zi a fost semnată şi o Convenţie militară între România, pe de o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia, de cealaltă parte.
Conform convenţiei politice, marile puteri semnatare se angajau să garanteze integritatea teritorială a statului român (art. 1). România se obligă să declare război Austro-Ungariei şi să sisteze relaţiile economice cu toate statele inamice Antantei. Erau delimitate teritoriile din Austro-Ungaria (Transilvania, Crişana, Maramureş, Banat, Bucovina) care urmau să revină României în urma victoriei Antantei (art. 4); puterile aliate se angajau să recunoască, la conferinţa de pace, aceste drepturi câştigate de statul român (art. 5). Articolul 6 prevedea că România va participa, alături de aliaţi, la toate negocierile preliminare şi la încheierea păcii. Potrivit articolului 7, părţile contractante se obligau să păstreze secretul Convenţiei şi să încheie viitoarea pace împreună şi simultan.
Convenția militară
În ceea ce priveşte Convenţia militară, se stabilea intrarea în acţiune a trupelor române contra Austro-Ungariei, la 15/28 august (art. 1), respectiv la opt zile după începerea ofensivei aliate pe frontul de la Salonic.
Rusia se angaja să acţioneze imediat pe tot frontul cu Austro-Ungaria (art. 2) şi să trimită divizii la frontiera României din Dobrogea (art. 3). De asemenea, aliaţii se angajau să furnizeze zilnic statului român cel puţin 300 tone de muniţii şi materiale de război (art. 4).
La articolul 9 era prevăzut că obiectivul principal al operaţiunilor trupelor române, atâta vreme cât situaţia militară din sudul Dunării o va permite, este Transilvania.
Conform articolului 10, pe teritoriul naţional sau pe cel ocupat de armata uneia dintre părţile contractante nu vor pătrunde trupe aliate decât în interesul general şi cu consimţământul scris al statului respective.
La 14/27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei pentru a-şi asigura „înfăptuirea unităţii sale naţionale”, iar la 15/28 august armata română a trecut Carpaţii, începând operaţiile militare în vederea eliberării Transilvaniei.
La 15/28 august 1916 Germania a declarat război României, urmată de Turcia (17/30 august) şi de Bulgaria (19 august/1 septembrie).
