Această opțiune a dus în unele cazuri la gesture extreme, cum a fost trădarea, celebră rămânând cea a colonelului Alexandru D. Sturdza, fiu al premierului Dimitrie A. Sturdza și ginere al altui prim ministru, Petre P. Carp.
Alexandru D. Sturdza a făcut studii militare în Germania, la Hanovra şi Berlin, a fost instructor la Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, ataşat militar al României la Paris, comandant al Batalionului 6 Vânători cu care a făcut campania din Războiul Balcanic din 1913, şi comandant al Şcolii Militare de Ofiţeri de Infanterie.
Se visa salvatorul țării
În timpul Primului Război Mondial, Alexandru Sturdza a plănuit, împreună cu locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu, fiul generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de Război, să treacă la inamic.
Justificările sale au fost teama de armata rusească aflată în
Moldova şi dorinţa de a organiza, pe lângă armata germană, un corp de voluntari români care să lupte împotriva armatei ruse, visând astfel să devină un salvator al ţării (Otu şi Georgescu, 2011).
La 23 ianuarie/5 februarie 1917, colonelul Sturdza a trecut în liniile inamice, gest primit cu bucurie de oficialităţile germane şi austro-ungare, care i-au facilitat multiplicarea în 15.000 de exemplare şi răspândirea unui manifest prin care le cerea ostaşilor români să i se alăture.
„Oribil!…”
.Regele Ferdinand a fost şocat şi mâhnit de gestul celor doi ofiţeri, iar comandanţii militari români au condamnat trădarea.
Generalul Alexandru Averescu scria: „Oribil!… colonelul Sturdza a trecut la inamic! (…) O pagină urâtă pentru noi!”.
Apelul lui Alexandru Sturdza nu a avut răsunet în rândurile armatei române, singurul său aliat, Constantin Crăiniceanu, fiind arestat înainte să i se poată alătura.
Unchiul l-a condamnat la moarte
În urma procesului care a avut loc în România, Alexandru Sturdza a fost condamnat la moarte în contumacie. Constantin Crăiniceanu a fost iniţial condamnat la 15 ani de muncă silnică, dar unchiul lui, generalul Constantin Prezan, care era frate cu mama lui Crăiniceanu, a casat decizia şi a semnat condamnarea lui la moarte.
A fost executat, în Vinerea Mare a anului 1917, în faţa militarilor pe care îi avusese în subordine.
O viață de refugiat
După război, Alexandru Sturdza a locuit în Germania, cu statutul de refugiat, şi nu a mai revenit niciodată în România. Toate cererile lui de a fi reabilitat au eşuat.
Soţia şi cei trei fii i sau alăturat pentru o perioadă, dar nu au rămas în Germania, Elisabeta Carp Sturdza trebuind să se ocupe de administrarea moşiei de la Ţibăneşti.
Din 1930, Alexandru Sturdza, aflat mereu în jenă financiară, a predat la şcoala secundară din Spetzgart, care aparţinea de Schule Schloss Salem, şi apoi chiar la Salem, iar ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut în Elveţia.
Amintirile familiei
Alexandru Scarlat Rosetti, nepotul vărului şi cumnatului lui Alexandru Sturdza, îşi aminteşte din relatările de familie:
„Colonelul a trădat armata română, a trecut la nemţi. După aceea, nemţii i-au dat un post de profesor. Atunci colonelul şi-a adus în Germania copiii şi pe soţia lui, care era fata lui Petre Carp. El nu s-a mai întors în România niciodată, a murit în străinătate. Aici era condamnat la moarte.
În Germania, la epoca aceea, era inflaţie teribilă. Şi se plătea salariul în fiecare zi. Alexandru şi Elisabeta, cum luau banii, se duceau să cumpere mâncare la copii. Şi copiii mâncau cartofi cu sare”.
Alexandru d. Sturdza (1869-1939) a fost căsătorit cu verişoara lui primară, Elisabeta Carp (1874-1963) , fiica lui Petre P. Carp.
Fiul acestuia, Petre Carp, în acelaşi timp văr primar şi cumnat al lui
Alexandru Sturdza, avea să cadă în 1916, în lupta împotriva Puterilor Centrale.
Sursa: Filip-Lucian V. IORGA, Impactul Primului Război Mondial asupra descendenţilor boierimii române
