Iancu Sturdza era fiul lui Radu Sturdza (1853-1929) şi frate cu magistratul Constantin Sturdza (autorul unui jurnal inedit de front, în timpul Primului Război Mondial) şi cu diplomatul Mihai Sturdza (ministru al Afacerilor Străine în timpul guvernării legionare, în 1940-1941).
Silit, de efectele militantismului său politic, să plece din România a ajuns, astfel, să lupte în armata ţaristă.
Urma să ajungă la închisoare
„Iancu Sturdza era alături de Nicu Filipescu cu mişcările naţionaliste, în 1915-1916. În afara faptului că i-au spart geamurile lui Marghiloman, i-a scris o scrisoare dură lui Brătianu, care a fost făcută publică, alta către ambasadorul Austriei la Bucureşti.
În orice caz, urma să ajungă la închisoare şi a fugit în Rusia. Spune legenda familiei că voia să ajungă în Franţa, să se înscrie voluntar în armata franceză.
Băiat frumos, cu succes la cucoane, n-ar fi ajuns prea departe, că deja la Chişinău rusoaicele l-au convins că şi Rusia e alături de Franţa. Şi s-a înscris voluntar în armata rusă. A luptat în Caucaz contra turcilor.
Pe urmă s-a cerut înapoi, a zis că este român, să fie lăsat să lupte unde sunt şi românii. Şi a venit cu armata rusă în Dobrogea.
Atunci, Brătianu le-a cerut ruşilor să nu aducă un dezertor în România şi ruşii l-au retras. Pe urmă, alt general l-a primit şi a luptat pe Trotuş. Atunci a stat mai mult, a luptat în România contra nemţilor. S-a mai întâlnit cu bunicul meu de câteva ori în timpul războiului şi apoi în Basarabia, după Pacea de la Bucureşti, când Republica Moldovenească a cerut ajutorul românilor, că era haos şi erau trupele ruseşti care nu se retrăgeau, chiar înainte să declare ei Unirea cu România.
Tata-mare i-a zis lui Iancu: «Gata, măi, pentru voi s-a terminat, vino acasă!». Dar el a răspuns: «Nu, am început cu ăştia, rămân cu ăştia!» Românii dădeau afară tot ce era străin, mai ales rusesc, şi ei au trecut în Ucraina. Iancu a fost omorât în Ucraina, întrun sat unde erau bolşevici, erau numai oameni care ştiau că e revoluţie şi pot să prade. A murit în Ucraina, în apropiere de Soroca, povestea Ion C. C. Sturdza în 2014.
Primar, deputat, ministru
Nicolae (Nicu) Filipescu (1862-1916), născut într-o ilustră familie boierească din Ţara Românească, era fiul vornicului Grigore Filipescu şi al Anastasiei Rosetti şi urmaş direct, în linie bărbătească, al lui Pană Filipescu, mare spătar al Ţării Româneşti în veacul al XVII-lea.
Nicolae Filipescu, licenţiat în Drept la Paris, a fost om politic conservator, primar al Capitalei (1893-1895), deputat, ministru al Agriculturii şi Domeniilor (1900-1901 şi 19121913), ministru de Război (1910-1912), gazetar.
Federația Unionistă
Adversar al liberalilor, el va intra în conflict şi cu lideri conservatori germanofili precum P. P. Carp şi Al. Marghiloman. Alături de Take Ionescu, Filipescu va milita, în cadrul Federaţiei Unioniste (fondată în septembrie 1915), pentru intrarea României în război de partea Antantei, în vederea eliberării Transilvaniei şi a Bucovinei (Bulei, 2000, p. 460-462). Vezi şi Oncescu (2011, p. 626-627).
A provocat multă vâlvă în epocă un incident pe care înflăcăratul adept al alianţei cu Antanta l-a provocat la Jockey Club, unde era vice-preşedinte, la începutul lui aprilie 1916.
Iritat de faptul că fiul său, Grigore Filipescu, şi soţia acestuia, fuseseră dur percheziţionaţi în Germania, i-a spus ministrului Germaniei la Bucureşti, Hilmar von dem Bussche (1867-1939), atunci când acesta l-a salutat, „Nu vă întind mâna; piciorul meu… undeva, dacă vreţi”, potrivit Memoriilor lui Marghiloman.
Sursa: Impactul Primului Război Mondial asupra descendenţilor boierimii române. Autor: Filip-Lucian V. IORGA
