Traiul în București pe vremea lui Mihai Viteazul

 

Focurile au fost o adevărată pacoste pentru București, oraşul clădit cu prea multă lemnărie, cu uliţe întortochiate „de trei oameni” şi de „cinci oameni,” adică pe unde puteau trece alături trei sau cinci persoane.

Incendiile au schimbat fizionomia Bucureştilor numai în secolul al XVIII-lea de vreo şase ori. În afară de câteva biserici, nu avem nici o clădire mai veche care să ne vorbească despre trecutul oraşului.

Dar poate pe vremea gloriosului nostru domn, Mihai Viteazul, bucureştenii să fi trăit mai uşor…

Ei bine, tocmai atunci a fost mai grozav ca oricând!

În 1595, anul Călugărenilor, Bucureştii au fost prădaţi şi pustiiţi atât de mult, încât aproape nu era chip de locuit într-însul.

ÎI ocoleau până şi armatele duşmane, căci aflaseră că pe aci e numai jale şi sărăcie.

Oamenii fugiţi prin munţi, parcă nu voiau să mai iasă din scorburile stâncilor, pe unde-şi petreceau viaţa, ca nişte sălbatici.

De abia îndrăzniră bucureştenii să se întoarcă pe la casele lor pustiite, şi în anii următori 1596 şi 1597, se ivi altă pacoste.

„Dau tătarii! Dau tătarii!” se auzea strigând pe străzile oraşului.

Putem să ne închipuim ce groază au adus tătarii la Bucureşti, dacă până în zilele noastre s-a păstrat exclamaţia de spaimă: „Dau tatarii!”, deşi în mod ironic…

Trebuie să fi fost ceva îngrozitor: case, biserici, mănăstiri întregi au fost arse, făcute una cu pământul.

Tătarii au luat treizecei de mii de robi din Țara Românească, alegând oamenii cei mai voinici şi cei mai sănătoşi, fără a ţine seamă de plânsetele şi vaietul femeilor şi copiilor.